Aikido Journal Home » Articles » Cazul unui uke refractar Aiki News Japan

Cazul unui uke refractar

de David Lynch

Aikido Journal #117 (1999)

tradus de Victor Ioncu


Articolul următor a fost pregătit cu ajutorul binevoitor al lui Jon Aoki din SUA.

Pentru aceia dintre noi care nu se simt atraşi congenital de violenţă, antrenamentul de aikido pune adeseori probleme greu de trecut cu vederea. Acestea se prezintă sub formă umană şi au personalităţi distincte. Printre ele se numără şi uke refractar.

E tipul care încearcă să-ţi blocheze toate eforturile de a aplica o tehnică şi căruia refuzul de a cădea îi provoacă o satisfacţie deosebită. Îşi petrece timpul petrecut pe saltea încercând să demonstreze că tehnicile tale nu merg. Şi câteodată reuşeşte.

Poate fi nou în aikido, poate a migrat dintr-o altă artă marţială sau, ceea ce e mai rău, poate fi cineva cu ani de experienţă, care ştie precis când să fie total necooperant pentru maximum de efect.

Caracteristic, pare să nu înţeleagă cât de lipsit de sens şi de distructiv e comportamentul său şi la el nu ajunge nicio fărâmă din filozofia aikido-ului. Priveşte totul în termeni competitivi şi crede că fiecare tehnică trebuie să funcţioneze, indiferent de circumstanţe. Rareori îşi va schimba părerea.

Câţi nu s-au lăsat de aikido din cauza lui? Câte femei n-au întors spatele artei din cauza purtării sale misogine? Pe câţi instructori cinstiţi şi sinceri nu i-a determinat să-şi pună hakama în cui, convinşi că nu sunt în stare să predea?

Câteodată, un uke refractar poate fi adus cu picioarele pe pământ şi va fi sensibil la morală, cu condiţia să-i fie făcută devreme în cariera sa. Nu trebuie confundat, în treacăt fie spus, cu uke care se ţine bine pe picioare sau loveşte pozitiv pentru ca ambii parteneri să caute şi să descopere înţelesul aikido. Diferenţa constă în atitudine şi intenţie.

Bineînţeles, cu un uke refractar, problema se poate rezolva fizic, printr-un atemi rapid sau printr-o prescurtare dureroasă şi periculoasă a tehnicii şi unii instructori şi-au câştigat o reputaţie de temut pentru administrarea acestui tratament „ochi pentru ochi”, dar majoritatea dintre noi ezităm să răspundem în acest fel. De obicei efortul de a bloca o tehnică îl face pe cel care blochează o pradă uşoară pentru un pumn, dar represaliile nu concordă cu ţelurile aikido şi pot duce la iscarea unei confruntări cu nimic diferite de o dispută.

Propriul meu fiu a trecut printr-o perioadă (din fericire scurtă) în care devenea un uke într-adevăr refractar. Când demonstram încet o tehnică în faţa clasei, el îşi folosea deodată toată forţa ca s-o blocheze la jumătate. Să răspund cu atemi nu era o opţiune în condiţiile date.

Am mai avut în clasă şi un halterofil campion cu care mă trezeam că-şi foloseşte forţa masivă în cele mai neaşteptate momente. O dată, când făceam kokyuho, mi-a tras braţele spre el, mi le-a învăluit cu muşchii şi le-a imobilizat la subţiori. În afară de a-i da un cap în gură sau de a-l muşca de nas – opţiuni pe care nu le-am considerat nici potrivite nici necesare – eram neputincios.

Fără-ndoială, cititorii au avut experienţe similare şi vor recunoaşte acest tip de atitudine. E o persoană reprezentată foarte clar de un instructor chinez de arte marţiale pe care l-am cunoscut cândva în Hong Kong. L-am vizitat numai la sugestia unui prieten care zicea că omul ar fi bucuros să mă cunoască şi nerăbdător să schimbăm cunoştinţe tehnice. Dar, la întâlnire, a fost foarte suspicios şi a început să mă interogheze despre motivele pentru care venisem să-l văd. Eram gata să las baltă întâlnirea ca pe încă o zăpăceală inter-culturală, când mi-a spus: „O.K., arată-mi nişte aikido”.

Gândindu-mă să încep cu nikyo, l-am invitat să mă prindă de încheietura mâinii, la care a făcut remarca memorabilă şi, fără-ndoială, din punctul lui de vedere, perfect logică: „De ce aş face o prostie ca asta?” Evident, el privea totul ca pe o confruntare menită să-l pun la încercare sau să-i demonstrez că tehnica mea e mai bună decât a lui.

Din nefericire, mulţi practicanţi de aikido au aceeaşi atitudine – au pierdut demult din vedere scopul antrenamentului şi n-au reuşit să înţeleagă că aikido e defensiv, nu ofensiv şi că ţelurile lui se ridică deasupra câştigului şi pierderii. Când te apuci de aikido trebuie să dai deoparte ideea de a câştiga şi de a pierde şi trebuie să te concentrezi pe atingerea armoniei. Nu le poţi avea pe amândouă.

A privi aikido în termeni competitivi e ca şi cum ai încerca să demonstrezi ceva ce nu poate fi demonstrat. Câteodată chiar şi un japonez va afişa această atitudine, deşi respectul japonez faţă de autoritate tinde să împiedice acest lucru şi majoritatea practicanţilor de aikido japonezi par să accepte sistemul de antrenament cooperant de tip nage-uke (executant-receptor). Un prieten japonez mi-a spus, sub influenţa alcoolului, că i-ar plăcea să-şi pună măcar o dată la încercare sensei-ul refuzând să cadă frumos de fiecare dată. A adăugat că e gata să-şi plătească spitalizarea! În general, aikidoka japonezi (nu toţi, desigur) sunt mai înclinaţi să abuzeze de poziţia lor ca nage prin a-i bate ei înşişi pe nefericiţii şi ascultătorii uke.

Ce mă nedumereşte nu e numai faptul că oamenii par incapabili să gândească în afara parametrilor unui concurs, ci confuzia pe care o fac între antrenamentul din dojo şi realitate. Să faci un uke refractar să înţeleagă asta e de cele mai multe ori o adevărată provocare. (Dacă măcar ar pleca şi ar alege un sport competitiv ca judo sau karate unde ar putea să blocheze cât pofteşte!) Până la urmă, aikido nu este pentru cei care simt nevoia să-şi apere permanent ego-urile. Putem, între anumite limite, să învăţăm întotdeauna câte ceva încercând să ne folosim de aceşti indivizi recalcitranţi, însă acele limite trebuie cunoscute iar depăşirea lor poate deveni cel puţin contra-productivă.

Antrenamentul din dojo nu e o chestiune de viaţă şi de moarte şi există multe lucruri pe care nu poţi şi pe care nici n-ai nevoie să le faci în cadrul antrenamentului. Aşa cum nu poţi face ikkyo unui elefant sau kokyuho unui zid de beton, sunt unii uke care nu pot fi aruncaţi împotriva voinţei lor fără ca nage să facă apel la tactici periculoase sau violente care se depărtează de principiile antrenamentului de aikido.

Modul în care reacţionezi este măsura pregătirii şi a filozofiei personale: un râs sau un zâmbet pot fi suficiente. Totuşi, în nevoia de a sugera acestor uke, într-un fel sau altul, că intenţiile lor sunt prea puternice, trebuie să învăţăm să facem, metaforic, un pas înapoi (ceea ce este şi o abordare solidă din punct de vedere tehnic) şi să refuzăm calm să jucăm jocul unui uke refractar. Chiar dacă nu-i poţi face nimic, nu contează, de vreme ce e doar un joc. Paradoxal, conştientizarea acestui lucru e câteodată tot ce trebuie pentru ca tehnica să meargă într-adevăr, dar trebuie să accepţi faptul că nu poţi câştiga totdeauna.

Când e rândul tău să fii uke şi simţi că ai putea opri mişcarea partenerului, trebuie să rezişti tentaţiei şi să-l laşi să-şi termine tehnica. Ce ai de pierdut? Altfel, ce ai avea de câştigat? Sigur că, prin blocarea tehnicii, îi arăţi partenerului că o execută necorespunzător, dar sunt şi alte căi pozitive de a-l încuraja şi de a-l ajuta să se perfecţioneze.

Unii instructori îşi încep demonstraţiile cu o versiune realistă a tehnicii, diferită de versiunea standard din dojo. E un fel de abordare de tip „băiatul bun – băiatul rău” în care explici cum se poate rupe un braţ cu ikkyo, sparge capul cu shihonage sau zdrobi încheietura cu sankyo – fără a uita de distrugerile provocate de atemi puternice. Apoi treci la aikido… „Dar, în dojo, noi facem astfel.” Deşi bună până la un punct, această abordare întărâtă mentalitatea competitivă şi riscă să devină un scop în sine, în detrimentul spiritului aikido.

Mentalitatea competitivă poate invada un dojo ca un virus împotriva căruia o atmosferă constructivă, armonioasă oferă puţină imunitate. Noii veniţi se simt intimidaţi şi nu zic nimic şi adeseori chiar şi instructorul se simte incapabil să ia atitudine fără să se facă de râs. El crede că trebuie să fie capabil să rezolve totul, aşa cum O-Sensei accepta pe vremuri provocările tuturor.

Mai bine, cred eu, să recunoaştem că nu suntem O-Sensei şi că azi nu mai sunt acele vremuri. Responsabilitatea instructorului e să-şi protejeze elevii de oamenii ignoranţi şi să se asigure că dojo-ul este un loc unde se poate învăţa ceva de valoare şu unde elevii se tratează cu respect reciproc, nu un câmp de luptă pentru ego-uri mărunte încercând să se întreacă unul pe altul. Dojo-ul trebuie să fie un sanctuar în care putem experimenta în siguranţă idei şi tehnici care ţintesc spre cu totul alt rezultat.

Diferenţa dintre antrenament şi realitate (şi dintre un sport competitiv şi o cale marţială) este foarte bine demonstrată de practicantul de aikido care a răspuns provocării unui om de judo prezentându-se la confruntare cu o sabie adevărată la brâu. În zilele noastre, totuşi, nu e foarte practic să faci apel la săbii oridecâteori taijutsu pare nepotrivit, dar o altă armă, adeseori subestimată, este cuvântul. În ciuda tradiţiei stoice din budo care pune preţ pe tipul puternic şi tăcut, cred că e nimerit ca, atunci când dai peste un uke bădăran şi refractar, să iei atitudine. Acest lucru nu e deloc uşor şi cere o oarecare hotărâre. Poate că nu le va stârpi rasa, dar va face viaţa mai suportabilă pentru mulţi membri ai dojo-ului şi anume pentru cei care vor într-adevăr să înveţe aikido şi pe care nu-i interesează competiţia. Lăsat de capul lui, un uke refractar va deveni din ce în ce mai refractar.

Din nefericire, sistemul vechimii în grad tinde să-i intimideze pe începători, care sunt cei mai uşor afectaţi de blocări şi intimidări, dar cred că a rămâne nepăsător când cineva face uz de forţă inutilă în dojo e o atitudine anacronică şi necorespunzătoare. În plus, e întotdeauna mai bine să foloseşti limba decât pumnii, şi să-ţi foloseşti mintea înainte de a scoate pe cineva din minţi, sau înainte ca el să încerce să te scoată din minţi.

Atitudinile vechi dispar greu, aşa cum am constatat vizitând de curând Japonia. Şedeam cu un grup de elevi într-unul din dojo-urile în care mă antrenam când cineva a adus vorba de articolele mele din Aikido Journal. Sensei-ul de faţă a spus: “E interesant că în ziua de azi practic oricine poate scrie despre aikido, pe când pe vremuri numai profesorii cei mai de frunte îndrăzneau.” (De fapt a folosit expresia japoneză “le era permis să”, ceea ce e relevant.)

Fie că această remarcă mă viza pe mine (mă simţeam cu musca pe căciulă) sau era doar o generalizare, nu ştiu sigur. Oricum, cred că oricine e îndreptăţit să vorbească sau să scrie despre aikido, indiferent de grad sau de experienţă. Cât de multă credibilitate e dată cuvintelor sale rămâne la latitudinea ascultătorului sau cititorului. Libertatea de expresie e doar una din componentele democraţiei cu care se pare că nu sunt de acord mulţi japonezi din vechea generaţie.

Dacă e vorba de intuiţia mistică în stilul lui O-Sensei şi de orice încercare de a o exprima în cuvinte, sunt de acord că acela care vorbeşte nu se pricepe şi aş fi primul care aş accepta orice pedeapsă divină s-ar abate asupra mea dacă aş pretinde măcar că aş avea acces la asemenea fel de cunoştinţe. Bănuiesc că o astfel de pedeapsă n-ar fi atât de dramatică precum un trăsnet, ci mai degrabă ar lua forma alunecării treptate într-o ignoranţă încă şi mai mare. S-ar putea termina ca în povestea cu omul fără torţă, în pivniţa de cărbuni, căutând o pisică neagră – care nu era acolo! În acest sens, ignoranţa e propria ei răsplată. E riscul pe care şi-l asumă oricine deschide gura despre orice, dar n-ar trebui să oprească pe nimeni să protesteze la cele mai mici breşe pe care le observă în spiritul aikido.

Lăsând deoparte pivniţele cu cărbuni, aikido are o latură întunecată care e reprezentată de uke refractari şi, dacă exponenţii seniori au devenit blazaţi în ce o priveşte, atunci e important ca nou-veniţii şi cei care încă o pot vedea s-o demaşte prin orice mijloace. Ei au dreptul să vorbească la fel ca oricine altcineva.

Experienţa nu conduce automat la iluminare şi unii sensei spun numai prostii în vreme ce unii oameni obişnuiţi au de departe mai multă înţelepciune de oferit. Cine presupune că oamenii cu o experienţă îndelungată în aikido sunt în vreun fel superiori se înşeală amarnic. La fel, orice lege nescrisă care împiedică o persoană să protesteze la abuzul de putere al celor din poziţiile înalte trebuie aruncată la groapa de gunoi a tradiţiilor inutile.

Pericolul de a deveni insensibil psihologic la violenţă creşte ori de câte ori e ignorat şi e suficient să aruncăm o privire la moartea şi distrugerea care sunt la ordinea zilei aproape oriunde în lume pentru a vedea rezultatul final al acestei atitudini.

Vechiul adagiu roman si vis pacem para bellum (dacă vrei pace, pregăteşte-te de război) e o altă bucăţică de înţelepciune tradiţională care nu se potriveşte cu faptele observabile. Pregătirile de război au dus totdeauna la război şi e deprimant să vezi unul iscat chiar în timp ce vorbim.

Trebuie să mulţumim stelei noastre norocoase că practicăm aikido, unde se manifestă celălalt aspect al spiritului omenesc.

Ce putem face e măcar să încercăm să menţinem pacea şi armonia în practica aikido, oricât de nesemnificativ ar părea comparativ cu dimensiunile şi oroarea evenimentelor globale curente.

În lume e deja mai mult conflict decât e necesar.

Să vedem dacă putem găsi altă cale.