Aikido Journal Home » Articles » Făcând cercul pătrat Aiki News Japan

Făcând cercul pătrat

Available Languages:

de David Lynch

Published Online

tradus de Cristian Ion

“Ce vreţi să spuneţi tipilor prin faptul că aikido este ‘spiritual’?”

Această întrebare sosită prin email m-a cam tulburat.

Să fiu inclus într-un nespecificat “tipilor” (probabil sugerând nişte excentrici) a fost destul de rău, dar să şi fiu provocat să explic un cuvânt găsit cu uşurinţă în orice dicţionar de limba engleză a fost un pic prea mult.

Concise Oxford Dictionary defineşte “spiritual” prin, “De spirit, opus materiei; al sufletului, sfânt, divin, inspirat; preocupat cu sacrul sau lucruri religioase; Având cele mai înalte calităţi ale minţii; preocupat cu sau bazat pe spirit, etc.”

Dar probabil că cel care a întrebat era mai mult preocupat de relevanţa acestui cuvânt în aikido.

Iniţial am fost înclinat să răspund că viaţa fondatorului aikido-ului oferă o amplă dovadă a acestei conexiuni şi că nu văd cum oricine ar studia înregistrările cu prelegerile fondatorului nu poate încă recunoaşte aikido ca o disciplină spirituală. Desigur că nu este nevoie să reiterez ceea ce este evident, m-am gândit, întrebându-mă dacă merită să răspund.

Subiectul spiritualităţii aikido-ului a fost pe larg acoperit de scrierile lui Stevens, Pranin, Gleason şi al sensei-lor japonezi precum K. Ueshiba, M. Saotome, K. Tohei.

Dar mi-am amintit de cuvântul “tipilor” şi poate că cel ce m-a întrebat era în mod specific interesat de ceea ce eu (şi ceilalţi “tipi”) înţeleg prin cuvântul “spiritual” în legătură cu aikido-ul nostru.

Acest lucru mi-a dat de gândit şi am început să mă întreb dacă cred cu adevărat că shihonage, spre exemplu, poate fi considerată o tehnică “spirituală”? Oare sankyo este un fel de sfinţire; oare yonkyo este mai mult sau mai puţin spiritual decât ikkyo?

M-am întrebat dacă aceste tehnici garantează aplicarea cuvântului “spiritual”, mai mult decât să spunem o apărare în stil liber împotriva unor atacuri multiple cu săbii?

Mai mult, m-am întrebat dacă, din punctual de vedere al unui antrenament spiritual, un dojo trebuie să fie locul în care se experimentează tehnici menite să controleze violenţa cu un deznodământ pacifist în situaţii conflictuale, sau un loc în care se repetă scenarii “de viaţă şi de moarte”, cât mai aproape de realitate posibil? Ar trebui ca atmosfera din dojo să fie una de “dragoste şi armonie” sau ceva mult mai intens, menit să întreţină o stare complet diferită de stările noastre din viaţa de zi cu zi?

Când am folosit cuvântul “spiritual” am înţeles, de asemenea, “moral” şi “etic” şi oricum care a fost conexiunea dintre aceste dimensiuni diferite?

M-am întrebat din nou, urmându-mi propria logică cam şubredă, dacă există vreun adevăr în opinia sceptică (câteodată promovată) cum că toate aceste discuţii “spirituale” sunt doar o reflecţie a înclinaţiilor japonezilor de a asocia activităţile din viaţa de zi cu zi, precum pregătirea ceaiului sau aranjamentul floral, cu un concept naiv şi demodat de spiritualitate? Oare partea spirituală a aikido-ului este doar o formă derivată din “cultul” Shinto, în care sunt adoraţi 8 milioane de zei, iar altarele sunt dedicate lucrurilor banale precum acelor de tricotat uzate.

O părere chiar mai cinică (pe care o iau în considerare deoarece sunt în mijlocul procesului de a mă îndoi de orice) este că “spiritualitatea” aikido-ului este moştenită dintr-un bushido pervertit în care, istoric vorbind, cele mai atroce violenţe şi cruzimi au fost justificate pe motivul sancţionării de către “spirite înalte”? Aceste spirite fiind bineînţeles indisolubil legate de naţionalism şi adorarea împăratului.

Unde este dovada, când treci la lucruri concrete, că există ceva spiritual în antrenamentul de aikido?

Odată ce ordinea socială şi, împreună cu ea, noţiunea noastră de decenţă a spiritului uman, a primit o astfel de lovitură precum s-a întâmplat la 11 septembrie 2001, oare mai are sens să vorbim de spiritualitate în aikido? Oare ideile de reconciliere şi dragoste pentru “familia omenească” sunt doar deziluzii naive? Întrucât până şi teroriştii par mânaţi de un set de credinţe “spirituale”, oare nu ar fi mai înţelept să renunţăm complet la acest aspect al aikido-ului şi să ne concentrăm doar pe învăţarea tehnicilor? Poate că ar fi mai bine să lăsăm subiectul spiritului extremiştilor nebuni sau fanaticilor.

Când Terry Dobson şi-a făcut curaj, după câţiva ani petrecuţi ca asistent al lui Morihei Ueshiba, să-l întrebe pe bătrân despre o explicaţie asupra discursului ezoteric despre “triunghi, cerc şi pătrat”, răspunsul primit a fost “Dă-ţi seama singur!”, după care O-Sensei a plecat.

Acest răspuns aminteşte de tradiţia Zen, în care discipolul pune maestrului o întrebare spirituală fundamentală, doar pentru a primi un refuz crud, sau un exemplu de teatrul absurd. Maestrul pleacă dând un răspuns fără logică, sau îl plesneşte pe discipol în cap cu un obiect contondent.

Acolitul poate fi lăudat într-o zi pentru un răspuns corect asupra unui koan Zen (întrebare ilogică, cum ar fi “Care este sunetul unei singure palme aplaudând?”), dar dacă repetă răspunsul “corect” a doua zi, este pedepsit spunându-i se că “ceea ce a fost adevărat ieri, astăzi nu mai este”.

Tradiţia Zen de confuzie deliberată, menită aparent să frustreze complet elevul, pare că era respectată în dojo-ul Ueshiba, dacă ne luăm după experienţa lui Terry Dobson.

Şi totuşi, fără a fi prea sentenţios asupra subiectului sau fără a pretinde capacităţi mistice pe care nu le posed, simt că ceea ce a fost adevărat ieri chiar nu este adevărat astăzi şi că ceea ce a fost adevărat pentru Ueshiba este în mod evident neadevărat pentru mulţi alţii care au venit după dânsul.

Chiar “trebuie să-ţi dai seama singur”, deşi acesta nu este cel mai bun termen deoarece procesul de înţelegere implicat nu este un proces intelectual.

(The full article is available for subscribers.)

Subscription Required

To read this article in its entirety please login below or if you are not a subscriber click here to subscribe.

Username:
Password:
Remember my login information.