Aikido Journal Home » Interviews » Interviu cu Koichi Tohei (3) Aiki News Japan

Interviu cu Koichi Tohei (3)

Available Languages:

de Stanley Pranin

Aikido Journal #111 (1997)

tradus de Cristian Ion

Următorul interviu cu Koichi Tohei, 10 dan, conducătorul Societăţii de Ki, a avut loc la 14 martie 1996 la sediul Societăţii de Ki în Tokyo.

Koichi Tohei Sensei cca. 1995

AJ: Mulţi oameni şi-au dorit să devină la fel de iscusiţi precum dumneavoastră, dar le-a fost foarte dificil. Puteţi să ne împărtăşiţi din experienţele pe care le-aţi avut în obţinerea acestui grad de abilitate? Spre exemplu, cum erau antrenamentele de aikido pe parcursul celor doi ani care au trecut între intrarea la dojo-ul Ueshiba şi momentul în care aţi fost trimis la război?

Tohei: M-am antrenat în dojo-ul Ueshiba pentru exact un an şi jumătate înainte de a pleca din ţară. De obicei o perioadă atât de scurtă nu înseamnă nimic special, dar în acest timp am fost trimis ca reprezentant al lui Sensei Ueshiba să predau în locuri precum şcoala Shumei Okawa la curtea imperială şi academia de poliţie militară. Am fost în dojo aproximativ şase luni înainte de a fi trimis să predau în acele locuri.

Când persoanele cărora am mers să le predau au auzit că sunt student la Universitatea Keio se aşteptau să fiu un tip fragil şi efeminat, aceasta fiind prejudecata despre Keio încă din acel timp. Dar am apărut în kimono şi saboţi de lemn, arătând ca un student împovărat, tipic acelor zile.

Una dintre persoanele cărora le-am predat la academia de poliţie militară era 4 dan, dar eu însumi nu aveam nici măcar un grad kyu (centură colorată), darămite un grad dan (centură neagră). Când m-au întrebat: “Sensei ce grad dan aveţi?” îi păcăleam spunând lucruri precum “gojo-dan”, un joc de cuvinte însemnând “cred că glumiţi”. Continuau totuşi spunând: “Totuşi, Sensei, lăsând gluma la o parte, nu se poate să aveţi doar grad kyu, nu-i aşa…?”. Răspundeam întotdeauna “nenju mukyu”, un alt joc de cuvinte pentru “kyu”. În final nimeni nu a cunoscut gradul meu adevărat, sau mai bine spus lipsa lui.

De abia după ce am intrat în armată Sensei Ueshiba mi-a trimis gradul de 5 dan. Acesta a fost primul grad pe care l-am primit vreodată! Până atunci nu am avut nici un grad kyu sau dan, în ciuda faptului că predam unor persoane care fuseseră gradate până la 4 dan! De fapt gradările de centuri negre se înfăptuiau într-o manieră extrem de hazardată şi subiectivă în acele zile. Sensei Ueshiba împărţea grade de 3 şi 4 dan în stânga şi-n dreapta după cum avea nevoie.

Odată, Sensei Ueshiba a primit o cerere de la Universitatea Kenkoku din Manciuria pentru a trimite un instructor de aikido acolo. S-a decis ca dl. Tomiki să meargă. Sensei Ueshiba a decis că, deoarece Tomiki va fi considerat un membru al corpului didactic al universităţii, ar trebui să aibă măcar 8 dan. Aşa că Tomiki a fost promovat imediat la 8 dan. Trebuie să priviţi aceste gradări de la începuturi cu scepticism. Acelaşi lucru se poate spune şi despre persoana cu grad de 4 dan căruia i-am predat la academia de poliţie militară. Cum altfel putea un individ ca mine, fără nici un grad, să-i predea?

AJ: Totuşi, deoarece aţi fost trimis să predaţi după numai şase luni de practică, se poate presupune că obţinuserăţi un oarecare nivel de abilitate…

Tohei: Câtuşi de puţin. Pur şi simplu şase luni nu sunt de ajuns pentru a atinge nici un fel de abilitate. Când mă gândesc la trecut mă simt stânjenit că am fost într-o astfel de postură. În realitate cunoşteam doar puţin mai mult decât celor cărora le predam. Cu certitudine nu am obţinut nimic de care să fiu mândru şi doar pentru că cei din jurul meu cunoşteau mai puţine decât mine autoritatea mea de a preda a rămas nedisputată. Dacă aş vedea astfel de lucruri astăzi le-aş critica cu înverşunare.

Am fost fragil în timpul copilăriei şi pe deasupra am căpătat pleurezie pe vremea când am intrat la Universitatea Keio, dar m-am săturat de acest lucru şi m-am hotărât să mă fac bine şi să-mi întăresc mintea şi corpul. Într-o zi sora mea mai mică mi-a adus o carte despre Tesshu Yamaoka, un spadasin faimos. Cartea se intitula Profesorul Meu, şi era scrisă de Tetsuju Ogura, unul dintre cei mai buni elevi ai lui Yamaoka. Cartea prezenta viaţa lui Yamaoka şi cumva mi-a atins o coardă sensibilă. Unul din lucrurile care m-a impresionat cel mai mult a fost idea de a face orice într-un fel care nu admite decepţii asupra propriei persoane sau asupra altora, şi să abordezi orice cu o atitudine extrem de pozitivă, mergând chiar şi până la auto-sacrificiu. Cartea menţiona un dojo de misogi (purificare), Ichikukai, care încă conducea antrenamente în stilul lui Yamaoka şi am decis să merg acolo.

Deşi pleurezia mă forţa să nu fac nimic altceva decât să stau în pat, în fiecare zi după orele de la universitate, am decis să merg la Ichikukai pentru a mă întări, chiar dacă acest lucru m-ar fi omorât. Ichikukai înseamnă ad literam; “Societatea Unu-Nouă” şi a fost denumită aşa pentru a comemora moartea lui Yamaoka din ziua 19 a unei luni. Avea de asemenea de a face cu filozofia că fiecare individ are cel puţin “puterea unuia singur”, dar prin antrenamente şi efort poate adăuga încă nouă pentru un total de zece. M-am gândit că deşi am cel puţin puterea unuia vreau puterea a zece.

Totuşi când am ajuns la Ichikukai mi s-a spus că cineva atât de slăbit de boală ca mine pur şi simplu nu va putea supravieţui tipului ascetic de antrenamente făcute acolo. Nici măcar nu m-au lăsat să intru pe uşă. Mi-au spus că antrenamentele implică să strigi cu voce puternică de dimineaţa până seara în timp ce eşti plesnit pe spate şi este greu de crezut că un student de la Keio va putea îndura acest lucru. Totuşi nu am cedat. Deja eram determinat să devin mai puternic sau să mor încercând, aşa că am insistat să mă primească. Până la urmă a apărut şeful şcolii, Sensei Tesso Hino. Mi-a spus că deoarece eram atât de determinat mă vor lăsa să încep cu zazen (meditaţie Zen din poziţia şezut), continuând cu exerciţiile ascetice mult mai dificile (misogi) mai târziu, după ce corpul mi se va întări într-o oarecare măsură.

Antrenamentele de zazen erau conduse de Josei Ota, preotul şef al templului Daitoku în Tokyo. Venea tocmai de la Tokyo pentru a preda intensiv de trei ori pe lună.

De fiecare dată stăteam în meditaţie întreaga noapte. Nimeni altul nu era obişnuit să stea în zazen pe parcursul nopţii, dar Sensei Hino mi-a spus că va sta cu mine, dacă îmi doresc acest lucru, astfel încât stăteam împreună până în zori.

După aproximativ şase luni s-a hotărât în sfârşit că pot să trec la antrenamentele de misogi. Antrenamentele presupuneau într-adevăr să strigi şi să fii lovit pe spate, iar pieptul a început să mă doară din seara primului antrenament. Am presupus că pleurezia s-a întors, dar deoarece am spus că sunt hotărât să devin puternic chiar dacă voi muri încercând, nu mă puteam plânge că mă doare pieptul şi să cer să plec acasă. M-am gândit că oricum dacă mă prăbuşeam pe podea mă vor ajuta cumva. Mi-am alungat pur şi simplu durerea din minte şi am uitat de ea. După aceasta pleurezia a dispărut şi nu s-a mai întors niciodată. (Am fost examinat la raze X mai târziu şi cu surprindere am aflat că nu mai era nici o urmă de la pleurezie de parcă nu aş fi avut-o niciodată). Aceasta a fost prima experienţă care mi-a arătat puterea minţii.

În 1940 dl. Shohei Mori m-a prezentat lui Sensei Ueshiba şi am devenit elevul dânsului. Am fost teribil de impresionat de felul în care Sensei Ueshiba arunca oameni fără a folosi nici un fel de forţă. Am mers la dojo la fiecare antrenament, dar am descoperit că nu mă puteam măsura nici măcar cu elevii de liceu care se antrenau acolo. După un timp, totuşi, am observat că atunci când veneam la antrenamente, complet epuizat după o sesiune la Ichikukai, nimeni nu mă putea mişca. Am observat de asemenea că atunci când aruncam persoane, eu având această stare de extenuare, se duceau de-a dreptul zburând. Aceste două fenomene m-au făcut să înţeleg că trucul era să renunţ la tensiunea fizică. Pe de altă parte Sensei Ueshiba ne spunea tot timpul să folosim forţă în tehnici. Aşa că am experimentat în diverse feluri atât folosind forţă, apoi renunţând la ea, folosind-o apoi din nou şi aşa mai departe.

Am încercat să pun în practică învăţăturile lui Yamaoka care spunea că odată ce ţi-ai ales un profesor trebuie să urmezi ceea ce îţi predă indiferent dacă gândeşti că este bine sau rău. Lucruri care nu îţi par logice în minte pot fi înţelese experimentându-le prin intermediul corpului. Odată ce le-ai înţeles în acest fel te poţi opri să le mai faci dacă alegi acest lucru. În caz contrar, dacă porneşti cu atitudinea: “Voi învăţa acest lucru, dar nu-l voi învăţa pe celălalt”, vei sfârşi ratând toate lucrurile bune pe care ţi le oferă profesorul tău. De aceea ştiu tot ceea ce a făcut Sensei Ueshiba, atât lucrurile bune cât şi cele rele.

În acel moment mi-am dat seama că relaxarea era o cheie importantă, deşi am observat că erau lucruri pe care nu le puteam face doar relaxându-mă. Am simţit că motivul era pentru că făceam ceva greşit.

Am înţeles care era acel lucru când am ajuns pe câmpul de luptă şi m-am confruntat cu ideea morţii. Am înţeles atunci că universul are o minte. M-am întrebat asupra semnificaţiei tuturor antrenamentelor pe care le-am făcut. M-am gândit că dacă aş muri atunci, pentru ce au fost toate antrenamentele mele? M-am gândit că oricum nu au fost pentru a muri pe câmpul de luptă. Cu siguranţă universul m-a făcut să mă antrenez în acel fel pentru că aveam altceva de făcut. Dacă aveam dreptate, nu era nici un motiv să mor acolo. Cu siguranţă dacă antrenamentele mele au fost în concordanţă cu mintea universului, nu voi muri pe câmpul de luptă. Gândind în acest fel am decis să-mi testez teoria în practică.

Odată ce am luat această decizie m-am simţit dintr-o dată uşurat şi după aceea, indiferent cât de intense au fost luptele, gloanţele nu m-au lovit. Pas cu pas am devenit îndrăzneţ – probabil chiar arogant – şi le-am spus oamenilor mei că dacă mă vor urma, gloanţele n-o să-i lovească. Toţi au crezut acest lucru şi la acel moment patrula mea a fost singura care s-a întors din război cu toţi cei 80 de oameni neatinşi. Din acea experienţă am înţeles că universul trebuie să aibă un fel de minte. Când vorbesc acum despre “mintea universului” mă bazez pe acea experienţă. Universul are un ritm propriu şi guvernează viaţa. Să fii corect înseamnă să fii în acord cu principiile sau ordinea universului; ceea ce nu este în acord cu principiile universului este imposibil de făcut sau necesită un efort nenatural.

Problema este să determini care sunt principiile sau ordinea. Poţi să te gândeşti la principiile sau ordinea universului ca la ceva pe care nimeni nu îl poate nega, caz în care nu este nici o problemă. Unii pot spune că întrucât universul nu are limite, întotdeauna vor fi lucruri pe care nu le cunoaştem. În acest caz un om ar trebui să admită ceea ce nu ştie sau poate ar trebui să se ducă să consulte un specialist al acelei probleme. Cel mai important este să faci lucruri corecte într-un mod determinat, să încetezi să faci lucruri greşite la fel de determinat şi când nu ştii ceva să spui că nu ştii la fel de determinat. Acesta este felul în care am încercat să-mi trăiesc viaţa.

Chiar şi un mare profesor poate preda lucruri greşite. În cazul meu, am încercat să le fac oricum şi am încetat să le mai fac imediat ce mi-am dat seama că nu sunt potrivite pentru mine. Respingând sau acceptând lucruri fără a le încerca nu înseamnă decât construirea de iluzii.

Când m-am întors din război, am constatat că în timp ce Sensei Ueshiba mă putea arunca foarte uşor, tehnicile altor persoane erau complet ineficiente. În mod evident erau nişte diferenţe între cele două modalităţi de aplicare ale tehnicilor. Unii spuneau că pur şi simplu Sensei Ueshiba are “puterea şi îndemânarea a o mie de oameni”, dar m-am întrebat dacă erau cu adevărat lucruri pe care, în ciuda faptului că amândoi eram fiinţe umane, Sensei le putea face şi eu nu. Astfel de întrebări au început să se nască în mintea mea. Din nou am simţit că doar admiţând sincer că sunt lucruri pe care nu le ştii vei putea până la urmă înţelege.

Cam în acea perioadă l-am descoperit pe Sensei Tempu Nakamura. El m-a învăţat că “mintea mişcă corpul”. Mintea este amontele şi corpul este avalul. Dacă amontele este murdar la fel va fi şi avalul. De la Nakamura am învăţat că unificarea minţii şi a corpului este posibilă prin purificarea minţii pentru a-i permite să influenţeze corpul. Deja experimentasem acest lucru pe câmpul de luptă dar nu făcusem legătura dintre acea experienţă cu principiul.

Cred că la fel se poate spune despre aikido. Privind înapoi la ceea ce făcea Sensei Ueshiba, este clar că îşi aplica tehnicile doar după ce conducea mintea oponenţilor. În mod contrar, noi toţi încercam că conducem corpurile oponenţilor şi abia apoi să ne dăm seama cum să-i aruncăm. Bineînţeles că ei rezistau şi era imposibil să-i aruncăm.

Pentru a putea conduce mintea oponentului, mai întâi trebuie să ai control complet asupra proprii tale minţi. Dacă nu îţi poţi controla propria minte nu te aştepta să poţi conduce mintea altora.

(The full article is available for subscribers.)

Subscription Required

To read this article in its entirety please login below or if you are not a subscriber click here to subscribe.

Username:
Password:
Remember my login information.