Aikido Journal Home » Articles » Aikido în zilele noastre: O privire de ansamblu Aiki News Japan

Aikido în zilele noastre: O privire de ansamblu

de Stanley Pranin

Aikido Journal #107 (1996)

tradus de Cristian Ion

Am primit de curând exemplarul meu din Aikido Journal 106 şi răsfoindu-l am simţit o oarecare mândrie pentru faptul că această revistă este publicată neîntrerupt de douăzeci şi doi de ani şi a ajuns să ocupe un loc important în comunitatea internaţională a aikido-ului. Nici nu ar trebui să menţionez că apreciez foarte mult sprijinul multor shihan-i care ne-au acordat ajutorul de-a lungul anilor. De asemenea am o mare admiraţie pentru cititorii noştri, mulţi dintre ei dedicându-se sincer studiului artelor marţiale, integrându-şi cunoştinţele în felul propriu de viaţă.

În acelaşi timp, nu pot să nu observ că multe dintre articolele noastre au în vedere instructorii şi practicanţii experimentaţi. Presupunem probabil prea des că cititorii Aikido Journal au anumite cunoştinţe comune care includ cel puţin o anumită familiarizare cu istoria aikido şi Daito-ryu, cu numele profesorilor importanţi şi că au o anumită înţelegere a tehnicilor. Dar suspectez că din ce în ce mai mulţi cititori noi sunt novice în artele marţiale şi că mulţi dintre ei se simt copleşiţi de adâncimea şi cantitatea detaliilor prezentate în paginile revistei. În consecinţă, m-am decis să alcătuiesc o prezentare de ansamblu a ceea ce reprezintă scopul principal al acestei publicaţii – arta aikido-ului. Pentru acei cititori pentru care toate acestea vor fi o “pălărie veche”, îi rog să mă suporte.

Aikido este o artă marţială modernă creată de Morihei Ueshiba (1983-1969). Ca artă marţială este unică pentru că pune un mare accent pe principii etice care prind viaţă prin aplicarea tehnicilor. Deşi Morihei Ueshiba a fost activ şi înaintea celui de-al doilea război mondial, pentru mai mult de douăzeci de ani, se consideră în general că arta s-a dezvoltat în forma sa modernă în anii de după război.

Rădăcinile tehnice ale aikido-ului derivă, în cea mai mare parte, din Daito-ryu aikijujutsu. Această artă jujutsu provine, la rândul ei, din tradiţii variate moştenite de la războinicii clanului Aizu. Metodologia Daito-ryu a fost modernizată şi răspândită de către Sokaku Takeda, începând cu sfârşitul anilor 1800 şi se spune că a fost predată la aproximativ treizeci de mii de persoane. Morihei Ueshiba a fost unul dintre cei mai importanţi elevi ai lui Takeda, succesul lui ajutând la inspirarea renaşterii interesului faţă de şcoala Daito-ryu.

Ueshiba a fost influenţat în foarte mare măsură şi de către Onisaburo Deguchi (1871-1948) din secta religioasă Omoto. Fondatorul aikido-ului a absorbit o mare parte ale învăţăturilor Omoto, viziunea lui Ueshiba asupra Universului într-o armonie dinamică fiind o paralelă apropiată a doctrinei acestei religii.

Aikido s-a bucurat de o creştere stabilă de popularitate atât în Japonia cât şi în străinătate începând cu anii 1950. Ueshiba, care la acea vreme trecuse de vârsta de şaptezeci de ani, nu a fost un participant major în diseminarea aikido-ului în perioada de după război. Creditul pentru răspândirea rapidă a artei trebuie acordat în principal unor indivizi precum Koichi Tohei, Gozo Shioda, Minoru Mochizuki, Kenji Tomiki şi Kisshomaru Ueshiba.

Aceste figuri centrale sunt de asemenea răspunzătoare pentru dezvoltarea principalelor stiluri de aikido din zilele noastre. Genealogia fiecărei şcoli de aikido active astăzi poate fi practic urmărită înapoi până la cel puţin unul dintre aceşti instructori de la începuturi. Să ne îndreptăm acum atenţia asupra celor cinci direcţii majore din akido, bazate pe învăţăturile instructorilor numiţi mai sus.

Mai întâi, Aikikai Hombu Dojo. “Hombu Dojo”, aşa cum este cunoscut zecilor de mii de practicanţi din întreaga lume, este continuarea directă a şcolii lui Ueshiba de dinaintea războiului, cunoscută ca Kobukan Dojo. Este de departe cea mai mare organizaţie de aikido, cu mii de şcoli afiliate în întreaga lume. Şcoala principală este prezidată de cel de-al doilea Doshu (literar “Conducătorul Căii”) Kisshomaru Ueshiba (n. 1921), cel de-al treilea fiu al fondatorului. Succesul de început al Aikikai-ului şi răspândirea sa internaţională sunt datorate în principal eforturilor lui Koichi Tohei (vezi interviurile asupra acestui subiect) şi altor shihan-i Aikikai. Tohei a făcut călătorii frecvente în Hawai şi partea continentală a U.S.A. şi este de asemenea autorul unei serii populare de cărţi care au fost traduse în limbile majore europene.

După moartea fondatorului, în 1969, fiul său Kisshomaru şi-a asumat rolul de conducător al Aikikai-ului, Tohei prezentându-şi demisia în 1974. Contribuţia principală a lui Doshu a fost în domeniul administrativ, legat de răspândirii artei şi în modificarea şi simplificarea metodologiei tehnice. În şcoala Aikikai, tehnicile şi metodele de predare folosite de către fondator au fost înlocuite cu abordări pedagogice noi. Aikikai-ul a luat accentul de pe partea marţială a aikido-ului, focalizându-se în schimb pe artă ca disciplină de îmbunătăţire a sinelui, cu scopul de a dezvolta membri productivi ai societăţii.

În plus faţă de multitudinea de elevi, Aikikai-ul se bucură de sprijinul unor variate grupuri de afaceri proeminente şi instituţii politice. Aceste conexiuni cu elita societăţii japoneze datează din anii de dinaintea războiului când Morihei Ueshiba număra printre elevii şi susţinătorii săi multe figuri din mediul politic, militar, sau de afaceri.

Aikikai-ul a produs, de asemenea, mulţi dintre shihan-ii importanţi, care operează sub umbrela sa şi care au numeroşi susţinători proprii. Figuri precum Shigenobu Okumura, Morihiro Saito, Sadateru Arikawa, Hiroshi Tada şi Shoji Nishio ocupă un loc central. Sunt absenţi din această scurtă listă Rinjiro Shirata, Kisaburo Osawa şi Seigo Yamaguchi care au decedat. Următoarea generaţie de instructori include nume precum Masatake Fujita, Seishiro Endo, Seijuro Masuda, Masando Sasaki, Norihiko Ichihashi şi Nobuyuki Watanabe. La această listă trebuie adăugat numele lui Moriteru Ueshiba, fiul lui Kisshomaru, care este în present Dojo-cho şi viitor Doshu. Moriteru a călătorit extensiv ca ambasador al aikido-ului şi a publicat câteva cărţi care tratează arta.

O organizaţie denumită Federaţia Internaţională de Aikido (IAF) a fost creată cu multă fanfară de către Aikikai în 1976. IAF a adoptat o structură complicată, piramidală, cu un set elaborat de reguli. Totuşi, federaţia nu a reuşit să se stabilească ca entitate separată de Hombu Dojo şi până la urmă s-a împotmolit. Deşi IAF continuă să existe ca nume, nu a obţinut niciodată vreo influenţă politică reală.

În ultimii ani, Aikikai-ul a adoptat o poziţie mai curând cooperantă, din punct de vedere organizaţional. Prin urmare, un număr de grupuri mari, independente, care pentru un motiv sau altul se separaseră mai devreme de Hombu Dojo, au fost acceptate înapoi sub umbrela sa după ani de izolare.

Cea de-a doua organizaţie de aikido, din punct de vedere al numărului de practicanţi, este considerată în general a fi Yoshinkan aikido. Această şcoală de aikido a fost pornită de Gozo Shioda (1915-1994), la începutul anilor 1950. Shioda a fost unul dintre cei mai buni elevi ai lui Ueshiba, din anii de dinaintea războiului, stilul său caracterizându-se prin tehnici eficiente, asemănătoare jujutsu-ului, cu o metodologie de predare bine definită. Shioda a scris multe cărţi despre aikido Yoshinkan şi a călătorit de câteva ori în străinătate.

La fel ca şi Aikikai-ul, Yoshikan-ul este bine conectat la cercurile politice şi de afaceri, acest lucru dovedindu-se un factor pozitiv în creşterea sa. Controlul politic efectiv al organizaţiei stă în mâinile unui Comitet Director. După moartea lui Shioda cel mai important shihan a devenit Kiyoyuki Terada. Alţi bine cunoscuţi profesori sunt Kyoichi Inoue, Takefumi Takeno, Tsutomu Chida şi Hiromichi Nagano.

Yoshikan-ul a creat în 1990 Federaţia Internaţională de Aikido Yoshikai (IYAF). Spre deosebire de Aikikai, Yoshikan-ul a adoptat o structură flexibilă, non ierarhică, pentru organizarea sa, şi a avut succes în primirea unui flux constant de dojo-uri independente în propria reţea.

Shinshin Toitsu Aikido este o organizaţie înfiinţată de Koichi Tohei în 1974 la momentul separării sale de Aikikai. Deseori denumită “Societatea de Ki”, aşa cum indică acest termen, organizaţia accentuează conceptul de ki ca forţă dinamică a Universului. Principiile ki-ului ghidează practica tehnicilor de aikido conţinute în programul Societăţii de Ki. Grupul lui Tohei încorporează şi tehnici de vindecare prin ki ca parte a metodei de predare. Are o reţea naţională de dojo-uri în Japonia şi multe filiale în străinătate. Este condusă centralizat de la Sediul Central situat în Shinjuku, nu departe de Aikikai Hombu Dojo.

Tohei este autorul a numeroase cărţi despre aikido şi despre subiecte ce tratează tema ki-ului şi este una dintre cele mai cunoscute figuri din aikido pe plan internaţional. Aşa cum am menţionat mai sus, rolul său în răspândirea timpurie a aikido-ului în Japonia şi în străinătate în perioada cât a făcut parte din Aikikai a fost crucial. Totuşi, datorită animozităţilor create odată cu plecarea sa din organizaţia principală, numele lui Tohei a fost şters din istoria Aikikai şi drept urmare mulţi dintre practicanţii de astăzi nu au auzit niciodată de el.

Să ne îndreptăm acum atenţia asupra aikido Tomiki. Principiile şi practica de aikido ale acestui grup se bazează pe metoda de predare a lui Kenji Tomiki (1900-1979). Tomiki a fost unul dintre elevii de început ai lui Ueshiba şi un judoka de top, înainte de a începe studiul aikido-ului. A fost, de asemenea, un om erudit, absolvind una dintre cele mai prestigioase şcoli japoneze de studii superioare, Universitatea Waseda.

Tomiki a devenit profesor la propria universitate, după război, acolo dezvoltându-şi o teorie unică asupra aikido-ului, puternic influenţată de filizofia lui Jigoro Kano, fondatorul judo-ului. Tomiki a dezvoltat o serie de tehnici şi reguli care permiteau ca aikido să fie practicat ca un sport. Ideea sa a fost de a oferi elevilor o cale obiectivă de a-şi putea măsura propriul progres prin intermediul competiţiilor.

Tomiki a scris foarte mult despre teoriile sale într-un număr de cărţi şi eseuri. Şi-a dezvoltat un grup de practicanţi în Japonia şi în străinătate care au incorporat competiţiile în antrenamentul lor. Abordarea lui Tomiki a fost, totuşi, complet respinsă de către întreaga comunitate a aikido-ului, care a considerat teoriile sale complet opuse învăţăturilor etice ale fondatorului, Ueshiba.

Competiţii locale şi internaţionale între dojo-urile de aikido Tomiki încă sunt susţinute regulat, numărul de membri ai grupului crescând constant, în acord cu succesul general al aikido-ului. Figurile conducătoare de astăzi ale aikido-ului Tomiki sunt Tetsuro Nariyama şi Fumiaki Shishida, deciziile fiind luate de către un Comitet director al Asociaţiei Japoneze de Aikido.

O altă şcoală majoră a artei este denumită aikido Yoseikan. A fost stabilită de către Minoru Mochizuki (n. 1907), un alt student de început al lui Ueshiba şi un competitor de judo de succes. Mochizuki a fost trimis să studieze aikido la Dojo-ul Kobukan al lui Ueshiba de către Jigoro Kano în 1930. În afară de aikido şi judo, Mochizuki a studiat, de asemenea, Katori Shinto-ryu şi karate. Inovaţia lui Mochizuki a fost incorporarea elementelor din toate şcolile pe care le-a studiat. Ca rezultat, aikido Yoseikan are o programă tehnică vastă care pentru a fi stăpânită necesită mulţi ani de practică.

De asemenea, Mochizuki este foarte teoretic în abordarea sa, scriind multe eseuri asupra unei varietăţi mari de subiecte în legătură cu artele marţiale. De asemenea, a jucat un rol important în răspândirea aikido-ului. Mochizuki este creditat ca fiind prima persoană care a predat aikido în afara Japoniei, petrecând doi ani în Franţa, începând cu 1951, predând judo şi aikido. Yoseikan are un număr limitat de practicanţi în Japonia, dar este puternic în Europa, în special în Franţa. De asemenea, are un grup mic dar dedicat de practicanţi în America de Nord.

Deşi lista de mai sus acoperă stilurile majore de aikido practicate astăzi, există şi un număr de grupuri mici independente care merită atenţia. Aikido Tendokano fost stabilit de către un fost instructor Aikikai numit Kenji Shimizu, care are un dojo puternic în Tokyo şi un număr mare de practicanţi în Europa, în special în Germania. Shimizu este, de asemenea, coautorul unei cărţi foarte bine vândute intitulată Zen şi Aikido.

Takashi Kushida, un fost instructor Yoshinkan, este activ în America de Nord, conducând o organizaţie cunoscută ca Yoshokai, cu multe dojo-uri afiliate. Aikido Seidokan a fost înfiinţat de către fostul Rod Kobayashi, provenit din Societatea de Ki şi are un contingent puternic de şcoli, în special în vestul Statelor Unite. Shizuo Imaizumi, stabilit în New York, este un fost instructor din Aikikai şi Societatea de Ki care conduce un grup cunoscut ca Shin Budo Kai.

Există un număr de organizaţii independente în Anglia, Franţa, Germania şi Scandinavia. Mai multe dintre aceste grupuri europene au refuzat în mod expres să se afilieze vreunei autorităţi japoneze datorită experienţelor negative din trecut.

Marea mea teamă scriind cele de mai sus este că aş putea neglija menţionarea anumitor personaje importante. Sunt desigur vinovat şi îmi cer scuze anticipat dacă am ofensat pe cineva. Arta a crescut într-un asemenea mod încât este practic imposibil pentru oricine să ţină evidenţa tuturor dezvoltărilor majore. Totuşi această constantă înflorire a aikido-ului a condus la faptul că mii de vieţi au fost influenţate în mod pozitiv, implicarea acestor persoane conducând în continuare la creşterea şi îmbogăţirea artei.