Aikido Journal Home » Articles » Salutând realitatea Aiki News Japan

Salutând realitatea

de David Lynch

Aikido Journal #116 (1999)

tradus de Cristian Ion

Deşi pare incredibil, încă întâlnesc persoane care par incapabile să facă diferenţa între antrenament şi luptă.

Unii insistă, spre exemplu, că trebuie să ţii ochii fixaţi pe partener atunci când îl saluţi, în caz că ai putea fi lovit în ceafă, lovit cu genunchiul în faţă, sau alte atacuri mişeleşti.

Evit să-mi imaginez, totuşi, că cineva va saluta într-o luptă reală – lăsând la o parte faptul dacă cuvântul “luptă” se poate aplica corect aikido-ului – deci nu pot înţelege ce e în mintea acestor oameni. Doar dacă, desigur, este vorba de a păstra un cod arhaic al onoarei, în care combatanţii se salută înainte de a începe o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Într-o versiune contemporană acest lucru ar implica o gesticulare înflorită, bine elaborată, cu şapca de baseball: “Fred Bloggs, din nobila familie Bloggs, în serviciul dvs., domnule. Acordaţi-mi onoarea unei lupte pe viaţă şi pe moarte. Brice sau lanţuri de bicicletă? Alegerea este a dvs.”

Cred că este absurd să confuzi antrenamentul în dojo, adică învăţarea tehnicilor şi a principiilor care stau la baza lor, împreună cu un partener cooperant, cu un fel de ce-o fi o fi.

În dojo este păstrată curtoazia, sunt trasate linii şi este înţeles de către toţi participanţii (oare?) că este un antrenament, nu o luptă. Cum altfel ai putea învăţa tehnici potenţial mortale? Cum altfel ai putea înţelege principiile mentale şi spirituale ale artei?

Dacă antrenamentul în dojo ar trebui să se asemene cu o “luptă reală”, care mai este sensul purtării unei uniforme şi practicării în picioarele goale pe saltea, folosind (încă şi mai rău!) forme de atac cunoscute înaintea atacului. Cât de nerealist!

Oare confuzia creată de acest subiect se datorează faptului că atât de multe arte marţiale s-au transformat în sporturi competiţionale? Sau se datorează industriei de filme din Hong Kong care a saturat minţile publicului cu scene în care eroii şi personajele negative se luptă pentru a dovedi cine este cel mai bun, astfel încât imaginile pe celuloid au devenit singurele pe care oamenii le pot lua drept exemple ?

Eticheta în dojo este luată foarte în serios în aikido, iar salutul este privit ca o parte importantă a acesteia, complementar aspectului marţial. Gestul salutului plin aplecare îşi are originea, precum strângerea de mână, într-un gest de respect şi încredere. Să saluţi având doar neîncredere în inimă ar nega complet înţelesul gestului. Ar semnifica, se asemenea, maniere extrem de proaste, logica celor care insistă să se comporte în acest fel scăpându-mi complet. Sunt deschis la corecţii, dar simt că nu este decât o altă atitudine competitivă prost înţeleasă, care este nepotrivită în special în antrenamentul de aikido. Vedem acest lucru şi în acele persoane care rezistă tehnicilor în mod continuu.

De unde vine această nevoie disperată pentru “realism”? Se pare că este o dezvoltare recentă, judecând după absenţa completă din formele vechi de antrenament, inclusiv din aikijujutsu.

Nu am multă experienţă în “luptele de stradă” (de obicei circul cu maşina) deci s-ar putea să-mi scape ceva. Ideea că “afară” sunt mulţi oameni neprietenoşi, de neîncredere, ar putea justifica o asemenea abordare negativă a antrenamentelor. Dar constanta neîncredere în oameni ar fi o cale în viaţă – sau mai curând o cale în moarte – destul de patetică, societatea neatingând cu certitudine, încă, un nivel atât de sumbru.

Antrenarea stării de “alertă” (o idee cu multe interpretări şi care îşi are susţinătorii) este importantă dar nu depinde numai de ochi. De fapt, mulţi maeştrii în budo îşi instruiesc în mod specific elevii să nu se uite direct în ochii oponentului. Nu văd nici un conflict în antrenamentul cooperant din aikido şi antrenarea stării de alertă. În loc să concurăm între noi ar trebui să încercăm să ne dezvoltăm starea de alertă, pe parcursul antrenamentelor, astfel încât fiecare mişcare să devină vie, nu doar o repetiţie mecanică.

Învăţarea mecanică a tehnicilor poate conduce la reacţii nepotrivite în anumite situaţii (de aceea suntem avertizaţi să nu depindem de forme) dar nu pot să-mi imaginez pe nimeni care să meargă atât de departe încât să salute automat un atacator, care intenţionează în cel mai serios mod să-l rănească. Este o glumă despre un răufăcător, controlat printr-o fixare la încheietură de către un ofiţer de poliţie, care a dat semnalul ortodox de supunere, ca în dojo, bătând cu mâna libera şi apoi fugind când ofiţerul de poliţie a abandonat priza dintr-un gest reflex. Pare posibil, deşi este puţin probabil, ca aceste obiceiuri datorate antrenamentului să apară în momente din cele mai proaste.

Trebuie să recunosc, totuşi, că am beneficiat, odată, de un reflex similar la o tabără de antrenament, unde am fost “aranjat”. În ultima zi de antrenament, câţiva voluntari făceau faţă atacurilor multiple ale unui număr variabil de oponenţi. Când mi-a venit rândul, cineva a răspândit vorba în secret şi un grup întreg de vreo 50 de oameni au sărit simultan şi au început să alerge spre mine. După câteva secunde, în care i-am evitat pe primii, am dat drumul unui kiai puternic, varietatea “Hi, eee…”, şi m-am pregătit să-mi întâlnesc sfârşitul. M-am gândit că dacă era să mă duc, cel puţin să mă duc luptând.

Spre marea mea uimire, toţi şi-au oprit subit atacul, au îngenunchiat şi au salutat politicos. Se pare că au înţeles că am strigat “Yame!” (“Stop!”), fiind cel mai eficient kiai pe cale mi l-aş fi dorit, deşi m-am simţit cam prost când opoziţia copleşitoare s-a evaporat subit.

Suntem creaţii ale obiceiurilor – produsele, fără îndoială, ale propriului mediu, de care nu ne putem debarasa cu uşurinţă.

Am observat acest lucru recent, dintr-un punct de vedere diferit, când am întrebat un instructor japonez, un grad mare, cum aplică experienţa celor 40 de ani de aikido în viaţa de zi cu zi.

Răspunsul său a fost fascinant: “Când mă îmbăt, merg acasă şi fac exerciţii de respiraţie aiki, pentru a micşora mahmureala de a doua zi”. Şi: “Am datorii enorme, dar antrenamentele îmi permit o viziune filozofică asupra acestei situaţii. O persoană obişnuită (neantrenată) probabil s-ar îmbolnăvi de grijă”.

Se pare că acestui sensei nu i-a trecut prin minte să nu se mai îmbete sau să-şi organizeze mai bine finanţele. Mediu în care trăieşte încă exercită, în mod evident, o influenţă considerabilă asupra lui.

(The full article is available for subscribers.)

Subscription Required

To read this article in its entirety please login below or if you are not a subscriber click here to subscribe.

Username:
Password:
Remember my login information.