Aikido Journal Home » Articles » Integritatea marţială în Aikido Aiki News Japan

Integritatea marţială în Aikido

Available Languages:

de Todd Jones

Published Online

tradus de Victor Ioncu

Ca răspuns la o cere a editorului, următoarele gânduri sunt supuse cercetării şi/sau dezbaterii. Nu a existat intenţia de a ofensa sau compromite pe nimeni. Cu titlu informativ, autorul ar dori să sublinieze că exprimarea în scris nu se ridică cerinţele comunicării acestor argumente; în plus, acest articol este cel mult o schiţă introductivă, conceptuală. De aceea toleranţa şi răbdarea dumneavoastră sunt solicitate şi vor fi apreciate. Pentru o explicaţie mai pătrunzătoare, vizitaţi-l pe autor la Aiki Expo în 2003.

Todd Jones

De la ce a pornit discuţia

Există suficiente dovezi care să susţină controversa că natura antrenamentului de aikido a fost modificată după ultimul război mondial; asta mai mult în oraşe, unde erau masate trupele aliate, datorită interzicerii practicării artelor marţiale. Aceasta explică, în parte, retragerea lui O-Sensei la Iwama. Modificarea metodelor de pregătire are o tradiţie îndelungată şi veche în artele marţiale asiatice, (de exemplu, rafinarea Naha-te în timpul anexării Okinawei de către Japonia, sau antrenamentele ţinute pe ascuns în timpul ocupaţiei japoneze în Coreea.) Aceste fapte, combinate cu imperativul etic de origine filozofică de „a nu face rău”, au condus la răspândirea diluării aplicabilităţii practice a aikido-ului care a fost observată de mulţi exponenţi proeminenţi ai diferitelor discipline marţiale. Se poate ca definiţia lui „a face rău” să se fi alterat pur şi simplu în timp?

Ca rezultat, astăzi există în general două facţiuni ideologice printre practicanţii de aikido. Un grup este pentru aplicarea practică; celălalt preferă să exprime arta ca pe o explicaţie a filozofiei fondatorului. E esenţial să recunoaştem că există o evoluţie continuă şi că unii practicanţi care încep într-o tabără pot sfârşi în cealaltă. Oare e aikido un dans sau e o artă marţială, şi cine e în măsură să judece? Pot avea dreptate ambele facţiuni? Dacă da, de ce e atâta discordie politică între shihan-i?

Deosebiri etice?

Din punct de vedere filozofic, karate şi aikido adoptă o etică similară, dar abordează problema din perspective diferite. În opinia fondatorului, „Aikido e o cale de a reconcilia lumea”. Deşi acest lucru poate fi adevărat, aptitudinile sale au fost considerate în mare măsură excepţionale, şi asta datorită multor confruntări tradiţionale în care a ieşit învingător. Stă în firea omului (instinctul de supravieţuire) să evite conflictul şi să caute energic armonia cu un oponent care-l copleşeşte. Când acel oponent manifestă o politică de acceptare şi de non-violenţă a „braţelor deschise”, numai un prost ar putea refuza.

S-ar putea argumenta pe drept cuvânt că prerogativele etice ale karatedo sunt asemănătoare cu cele ale aikido şi în unele privinţe mai clar enunţate decât acestea. În Karatedo Kyohan, Gichin Funakoshi, fondatorul Shotokan karatedo a scris: „Culmea priceperii nu este să obţii o sută de victorii într-o sută de bătălii. Culmea priceperii e să supui duşmanul fără luptă.” Mai mult, principiile de căpătâi ale Shotokan karatedo sunt exprimate în dojo-kun-ul stilului (crezul dojo-ului): caută perfecţionarea caracterului; fii credincios; străduieşte-te; respectă-i pe ceilalţi; abţine-te de la un comportament violent.

Dojo kun-ul judo-ului, scris de Kyuzo Mifune, e mai lung, dar ceva mai puţin ambiţios:

Să n-ai mintea nesinceră. Refuzul şi înşelăciunea nu conduc la armonia interioară cerută de practicarea judo-ului. Nu-ţi pierde încrederea în sine. Învaţă să acţionezi din toată inima, fără ezitare. Respectă practicarea judo-ului rămânând cu mintea la ea. Păstrează-ţi echilibrul. Centrul de greutate urmează mişcarea corpului. Centrul de greutate e elementul cel mai important în păstrarea stabilităţii. Dacă e pierdut, corpul de dezechilibrează. De aceea concentrează-te astfel încât corpul să fie tot timpul în echilibru. Foloseşte-ţi eficient forţele. Minimizează folosirea forţei prin mişcări cât mai rapide ale corpului. Învaţă că ceea sunt numite nemişcare şi mişcare nu sunt altceva decât un proces repetat la nesfârşit. Nu întrerupe antrenamentul. Măiestria în judo nu poate fi dobândită într-un timp scurt. Pentru că deprinderile depind de exerciţii fizice şi mentale, antrenamentul susţinut e esenţial. Fii modest. Dacă devii egocentric, te vei împrejmui cu un zid şi-ţi vei pierde libertatea. Dacă poţi rămâne modest pregătindu-te pentru un eveniment, vei putea cu siguranţă să-l judeci şi să-l înţelegi mai bine. Într-un meci, vei putea să găseşti punctul slab al oponentului şi să preiei cu uşurinţă controlul.

Acestea sunt sfaturi bune, practice, pentru oameni cumsecade.

Codurile tuturor budo dau sfaturi bune, cu siguranţă, dar nici unul nu se apropie de aspiraţiile grandioase ale intenţiilor lui O-Sensei (care coincideau previzibil cu cele ale religiei Omoto). Totuşi, toate cele trei menţionate mai sus, se concentrează pe îmbunătăţirea caracterului aderenţilor. De ce, atunci, e o atât de mare discordie politică între aikidoka, în comparaţie cu judoka?

Spre deosebire de dojo-urile de aiki, elevii din dojo-urile de judo şi de karate învaţă că budo-ul lor poate fi interpretat ca o artă, ca un sport sau ca un mijloc de autoapărare. Aceste distincţii clare au permis karateka din stiluri de altfel mult diferite să participe la antrenamente reunite, la competiţii şi să se afle în bună tovărăşie. Ca arte, karate şi judo îşi exprimă frumuseţea şi filozofiile orientate spre autoapărare prin kata. Ca sporturi, atât judo cât şi karate oferă cadrul de siguranţă pentru cultivarea personală şi dezvoltarea unor prietenii răspândite în toată lumea, în toate nivelurile societăţii. În autoapărare, judoka şi karateka aplică doar alte tactici decât aikidoka. Karateka admit în general că celor mai mulţi huligani (căci cine altcineva ar ataca un cetăţean cumsecade care respectă legea?) le lipseşte suficientă conştiinţă cognitivă pentru a întrezări gravitatea situaţiei lor cât timp nu e prea târziu. Şi deşi prerogativele etice ale karate şi judo sunt în general similare cu cele ale aikido, aşteptările la manifestările fizice sunt uimitor de diferite. De ce?

Unii susţin că interpretarea fizică a soluţiei de către un karateka sau un judoka e respingătoare şi că aceea a aikidoka e frumoasă. Acesta e un argument estetic. Dacă s-ar putea asigura rezultate identice, acest argument ar fi inutil; din nefericire, rezultatele nu sunt niciodată sigure. Expresia fizică a aikido este frumoasă, dar poate ea fi şi frumoasă, şi practică?

În mod ideal, aikido e binevoitor, dar această formă de manifestare e greu de atins. Pentru a fi binevoitor (adică bun, compătimitor şi/sau darnic), un individ trebuie să aibă mai întâi o înclinaţie emoţională şi să fie capabil să-i pese de „partenerul” său. Unui sociopat, de exemplu nu-i poate păsa de partenerul său, deci nu ar putea fi niciodată binevoitor (un exemplu extrem, doar pentru a clarifica lucrurile). Din punct de vedere istoric, procesul de triere la prezentarea formală a elevilor noi şi acceptarea sau respingerea lor de către un dojo-cho (instructor principal) satisfăcea în general cerinţa caracterului (dar cu siguranţă nu totdeauna, dintr-o mulţime de motive care nu fac obiectul acestui articol).

Aşa că, lăsând la o parte exemplele extreme, următorul lucru necesar e acela că trebuie să fim stăpâni pe situaţie, atât psihologic, cât şi fizic. Dacă nu poţi prelua controlul, atunci te lupţi pentru a-ţi salva viaţa sau măcar te zbaţi să restabileşti egalitatea. Instinctele de supravieţuire sunt aproape întotdeauna mai puternice decât consideraţiile etice. Astfel, pentru a prelua controlul fizic e nevoie de talent, experienţă, antrenament şi un dram de noroc. La fel de important, pentru a prelua controlul psihologic e nevoie de intelect, judecată şi maturitate. Pe scurt, dacă intenţionezi să fii binevoitor, trebuie să fi capabil să devii stăpân pe situaţie.

Aşadar, bunăvoinţa e un lux. E, de asemenea, supusă interpretărilor. Unii vor spune că să plezneşti un copil e binevoitor (de exemplu că pleznitul va preveni purtările periculoase); alţii vor spune că e un abuz. Unii vor spune că să forţezi o „cădere de sus” înseamnă cruzime, dar dacă singura alternativă era o lovitură mortală? Numai cineva cu suficientă experienţă şi observare directă poate judeca (cel mai des numai nage poate să se auto-evalueze). E o chestiune de caracter.

Justiţia adevărată necesită imparţialitate, cinste, integritate şi echitate. Asta e esenţa problemei. A fost uke tratat corect având în vedere circumstanţele? E la latitudinea instructorilor artei să pledeze pentru etica corectă în practică. De exemplu, când uke îşi oferă corpul pentru antrenament, această încredere trebuie respectată şi apreciată. Dacă abuzăm prea mult de el, îi vom periclita fără intenţie sănătatea. E treaba sensei-ului să disciplineze asemenea defecte de caracter.

Deci, dacă judo, karate şi aikido împărtăşesc în general aspiraţii filozofice similare, ce le deosebeşte în realitate? Răspunsul este expresia fizică a abordării ideologice şi transmisia artei. Diferenţa este, cel puţin în parte, pedagogică.

Pedagogia

E un fapt cunoscut că judo, karate, kendo şi iaido sunt mult mai uşor de învăţat decât aikido. Elevii acestor arte trebuie doar să se concentreze să înveţe să-şi controleze propriul corp. Loviturile cu piciorul, cu pumnul şi blocajele sunt aptitudini esenţiale, concrete. Împingerea şi tragerea sunt reacţii înnăscute, dacă nu instinctive. Mecanica scrimei e directă. Să înveţi să aplici aceste cunoştinţe poate dura decenii dar practica aikido necesită aproape imediat un set de aptitudini interactive. Spre deosebire de judo, practica aikido necesită o cooperare substanţială din partea lui uke pentru ca începătorii să poată progresa. Experienţa arată clar că deshi reuşesc să progreseze mult mai bine dacă îşi controlează deja fizicul înainte de a se apuca de aikido; chiar mai bine dacă înţeleg interacţiunile fizice (de exemplu competiţii de judo, kumite de karate, sau competiţii de lupte libere). Poate din acest motiv se spune că O-Sensei nu accepta elevi cu mai puţin de trei dan înainte de război. În ciuda acestor lucruri, aikido-ul modern este frecvent predat fără nimic dincolo de o pregătire superficială a loviturilor sau prizelor. Ar putea fi îmbunătăţită situaţia actuală?

Fundamentarea teoretică

În judo, kata oferă un şablon pentru aplicarea corectă sau ideală a fiecăreia din cele patruzeci de aruncări de bază ale artei. În karate, kata oferă infrastructura tehnică pentru execuţia corectă, maximum productivă, a aptitudinilor fundamentale care trebuie apoi transpuse în practică în timpul kumite. În aikido, cele mai multe dojo-uri folosesc tot timpul dedicat antrenamentului pentru kata-waza şi nici măcar nu-şi dau seama de asta. Acest lucru ridică întrebarea ce e kata? Mai important, care îi e rostul?

Pe scurt, kata e teorie. Kata este un set prestabilit de exerciţii tehnice menit să îl înzestreze pe practicant cu o înţelegere funcţională a conceptelor fundamentale necesare pentru stăpânirea unei anume arte. Cu alte cuvinte, kata este teoria din spatele realităţii aplicării artei. În cazul în care kata este executată corect, nu există ocazia pentru inversarea tehnicii. Realitatea interpretării kata de către fiecare artă în parte va diferi datorită circumstanţelor şi competenţei individuale. În kata, fiecare participant ştie dinainte exact la ce să se aştepte în timpul exerciţiului. Fiecare participant ştie cu exactitate care îi este rolul. De aceea, practic fiecare aiki dojo care predă prin stabilirea atacului şi a apărării face kata-waza… nimic mai mult.

Shomenuchi ikkyo omote e o kata. Kata poate fi executată la un nivel static, kihon. Poate fi executată într-o formă de contopire (awase). Sau poate fi executată într-o manieră curgătoare (ki no nagare). Indiferent de manieră, fiecare dintre ele rămâne o formă de kata-waza, atât timp cât rolul fiecărui participant este cunoscut sau declarat dinainte. Chiar executat în timpul randori, se poate demonstra că shomenuchi ikkyo omote este tot kata, pentru că atacurile sunt limitate (adică predeterminate) şi ferme. Dificultatea constă în avansarea în siguranţă dincolo de kata la jiyu-waza (tehnici nerestricţionate). La această răscruce sunt două căi de urmat; acesta este punctul în care ideologiile se ciocnesc. Pentru cei mulţumiţi să exprime arta ca pe un exerciţiu de interacţiune armonioasă scopul va fi să menţină o „conexiune” cu partenerii. Pentru cei serioşi sau stăruitori, interesaţi să păstreze integritatea marţială, provocarea e mult mai mare iar problemele sunt multiple.

Obiectivele practicii

E limpede că multe din neînţelegerile din cercurile de aikido se trag din obiectivele divergente ale antrenamentului. Dacă aikido e practicat ca un sistem de întreţinere a sănătăţii, atunci menţinerea „conexiunii” cu un partener în timpul practicii libere (adică jiyu-waza sau randori) va fi suficientă. Menţinerea acestei conexiuni nu e cu siguranţă potrivnică ţelurilor fondatorului; dar cei mai mulţi oameni sunt atraşi, cel puţin iniţial, de aikido ca artă marţială. Dacă ar fi să descriem aikido ca pe o artă marţială, primul obiectiv trebuie să fie, evident, supravieţuirea în timpul confruntărilor periculoase. Dacă integritatea marţială e covârşitoare, al doilea obiectiv va fi eficienţa tehnică, cu minim de efort fizic, în cel mai scurt timp, de preferat cu un pic de spectacol.

(The full article is available for subscribers.)

Subscription Required

To read this article in its entirety please login below or if you are not a subscriber click here to subscribe.

Username:
Password:
Remember my login information.