Aikido Journal Home » Articles » Scopuri şi mijloace: De ce ne antrenăm? Aiki News Japan

Scopuri şi mijloace: De ce ne antrenăm?

de David Lynch

Aikido Journal #109 (Fall/Winter 1996)

tradus de Cristian Ion

Telefonul de abia a sunat, un tânăr lansându-se într-un interogatoriu detaliat despre aikido. Ce poţi face împotriva altor arte marţiale? Cât timp îţi ia să înveţi? Am fost vreodată provocat de către o centură neagră din alt stil? Şi aşa mai departe. Era lista clasică de preocupări care par că îi chinuiesc pe mulţi dintre aspiranţii în arte marţiale şi când nu m-am putut abţine să nu izbucnesc în râs o tăcere dureroasă s-a instalat la celălalt capăt al liniei telefonice.

Mi-am cerut scuze pentru izbucnirea involuntară de veselie, după care m-am întors la întrebările sale întrebându-l la rândul meu dacă a fost atacat recent de către un expert în karate? De cât timp crede că are nevoie ca să înveţe orice, cum să cânte la pian spre exemplu, şi de ce anume este atât de presat de nevoia de invincibilitate personală?

Desigur nu numai începătorii în aikido au acest gen de îngrijorări şi se pot întâlni destul de des practicanţi cu o lungă experienţă în aikido care se furişează pentru a învăţa şi alte arte marţiale mai “eficiente”, pentru a se asigura împotriva aşa ziselor “puncte slabe” din aikido. Mai sunt şi fanaticii care supracompensează senzaţia adâncă de insecuritate devenind zdrobitori, dovedindu-şi puterile şi “realitatea” propriilor abordări de fiecare dată când plantează vreun nefericit de uke cu capul în saltele sau răsucesc un sankyo care lasă partenerul cu dureri pentru zile sau săptămâni.

La cealaltă extremă sunt cei care îl citează pe O-Sensei în ceea ce priveşte “dragostea” şi “armonia”, fără să îi împărtăşească desigur puterea de înţelegere, continuând prin a nega chiar şi că aikido este o artă marţială.

Este ca şi cum O-Sensei ar suferi de boala personalităţilor multiple în care este Arnold Schwarzenegger pentru un moment pentru a deveni Maica Tereza în secunda următoare, lăsând o moştenire unor urmaşi polarizaţi, fiecare fiind gata să citeze cuvintele sau acţiunile Marelui Maestru pentru a-şi susţine propriile păreri opuse.

Cred că, ca mai toţi aikidoka normali, tind să merg în zigzag între extreme tot timpul, dar mă străduiesc să găsesc o cale de reconciliere cu mine însumi, consistentă cu realităţile din jurul meu. Sunt recunoscător că am timp pentru a contempla această problemă, care nu poate fi neglijată, deoarece noi ca şi fiinţe umane trebuie să găsim un răspuns la violenţă altfel ne vom confrunta cu extincţia. În microcosmosul lumii aikido-ului ne luptăm cu întrebări, care extrapolate către expresia ultimă, ameninţă viaţa întregii planete. Să luăm în considerare pentru moment problema nucleară.

Noua Zeelandă liberă de puterea nucleară

Politica din Nouă Zeelandă de independenţă faţă de puterea nucleară s-a dovedit că şi-a depăşit cu mult vremurile, odată cu colapsul blocului sovietic şi îndepărtarea, în consecinţă, a ameninţării principale care se presupunea că justifică strategia puterilor occidentale de prevenire nucleară. Când am devenit prin lege o naţiune liberă de puterea nucleară, acum zece ani şi am atras asupra noastră mânia Statelor Unite refuzând să acceptăm vizitele vaselor de război când “nici cu confirmau nici nu negau” dacă purtau arme nucleare, am fost subiectul ridicolului şi batjocorii din toate părţile.

S-a încercat forţarea Noii Zeelande, şi sunt mulţumit să spun că fără succes, pentru a accepta chiar acelaşi gen de totalitarism internaţional împotriva căruia se presupunea că trebuie să fim gata să ne apărăm. Faptul că “puterea înseamnă dreptate” a fost acceptat fără nici o justificare, în acelaşi fel în care fără nici o îndoială în mintea unora există gândul că cineva ar trebui să se străduiască pentru un aikido foarte eficient în luptă, fără a lua în considerare şi alţi factori.

Sunt războinicii cu adevărat nobili?

Congenital sunt mai mult un om care îşi face griji (worrier) decât un războinic (warrior) şi nu vreau să dau dovadă de nici o lipsă de respect când spun că nu îl văd pe războinic ca pe o personificare a civilizaţiei. Sunt destul de sigur că dacă încurcând secolele un samurai ar apărea subit în calea mea aş traversa strada sau aş fi instantaneu nimicit.

Numiţi-mă pămpălău sau realist, dar nu mă aştept ca geanta mea plină de grade de centură neagră în aikido să mă salveze, în cazul unui astfel de scenariu, de o înfrângere ruşinoasă sau de o moarte prematură. Şi totuşi nu mă perpelesc noaptea în pat din cauza incompetenţelor mele ca artist marţial, ci mai curând mă simt recunoscător că trăim timpuri destul de civilizate în care nu trebuie să te aperi de atacuri fizice la fiecare câteva minute.

Probabil nobilitatea războinicului însemnă ceva de dinaintea zilelor armelor de foc şi antrenamentul cu speranţa de a dezvolta un astfel de spirit merită din plin, dar nu văd absolut nimic bun în a fi mândru dacă doar încerci să obţii abilităţi pentru luptă sau pentru ucidere.

Ar putea să pară extrem să compari budo cu “Bomba”, dar aceasta este concluzia logică când cineva îşi dezvoltă o fixaţie asupra eficienţei. Chiar dacă ar fi posibil să compari o formă de budo cu o alta, chiar fără a lua în considerare abilităţile individuale, ceea ce este greu de imaginat, goana după cea mai eficientă formă nu poate conduce decât la conflicte şi mai mari, în timp ce aikido ar trebui să ne conducă în direcţie opusă.

Când David Lange, Prim Ministru în culmea dezbaterii nucleare menţionate mai sus, a fost întrebat ce s-ar întâmpla dacă URSS ar arunca o bombă nucleară în Noua Zeelandă, neprotejată de umbrela nucleară a Statelor Unite, a răspuns imediat: “Ne vom prăji”.

Este evident că într-un război nuclear toată lumea s-ar prăji şi este desigur vital ca ţările, la fel ca şi indivizii, să găsească alternative la o violenţă crescândă care nu poate conduce decât la o situaţie în care toată lumea pierde. Aikido este o cale de abordare a acestei probleme la nivel individual şi doar atunci când vom găsi pace în noi înşine vom fi în stare să facem pace şi în întreaga societate.

Feriţi-vă de cei lipsiţi de umor

Nu vreau să fiu complet frivol sau ofensiv pentru artiştii marţiali serioşi când spun că motto-ul meu este “Penisul mai puternic decât sabia”, dar cred că sunt mult prea mulţi aikidoka cu priorităţile încurcate care argumentează intens despre eficienţa marţială a tehnicilor de aikido, amânând orice încercare de a înţelege filozofia “Artei Păcii”, în acelaşi timp.

Apropo, sper ca cititorii să ierte orice eroare de tipărire care ar putea apărea în articolele mele. Şi sper că nimeni nu va protesta că încercările mele ocazionale de umor conduc la o veselie nejustificată asupra unor subiecte care se presupune că sunt mortal de serioase sau serios de mortale. În acelaşi timp îmi vine în minte că una dintre măsurile unui artist marţial cu adevărat confuz este lipsa simţului umorului.

Bineînţeles, cuvintele pot să înşele, şi este dificil să scrii liber când trebuie să fii tot timpul atent la posibilele neînţelegeri, încălcarea etichetei sau a corectitudinii politice, ca să nu mai menţionez confuziile inter culturale.

(The full article is available for subscribers.)

Subscription Required

To read this article in its entirety please login below or if you are not a subscriber click here to subscribe.

Username:
Password:
Remember my login information.