Aikido Journal Home » Articles » Este într-adevăr O-Sensei părintele Aikido-ului modern? Aiki News Japan

Este într-adevăr O-Sensei părintele Aikido-ului modern?

de Stanley Pranin

Aikido Journal #109 (Fall/Winter 1996)

tradus de Cristian Ion

După ce am practicat şi cercetat aikido pentru un număr de câţiva ani am ajuns treptat la o ipoteză care contrazice percepţia convenţională precum şi mărturiile a numeroşi shihan-i care pretind că au petrecut ani îndelungaţi studiind alături de fondatorul aikido-ului, Morihei Ueshiba. De-a lungul anilor am participat la numeroase cursuri predate de instructori japonezi în USA, şi de asemenea am efectuat câteva călătorii în Japonia unde am privit sau m-am antrenat cu mulţi dintre cei mai cunoscuţi instructori. Teoria mea este simplă şi anume că aikido aşa cum îl cunoaştem astăzi nu este aikido-ul practicat şi predat de O-Sensei, ci mai curând una din numeroasele forme derivate şi dezvoltate de elevii cei mai importanţi, care au studiat cu fondatorul pentru o perioadă de timp relativ scurtă. Astfel se poate explica divergenţa considerabilă a stilurilor, numărul relativ mic de tehnici predate şi absenţa aspectelor religiei Omoto în formele moderne ale artei. Această teorie nu intenţionează să critice aceste forme “moderne” ale artei, ci este doar o observaţie bazată pe cercetări istorice şi care contrazice percepţia unanimă.

Când m-am mutat permanent în Japonia, în august 1977, am luat decizia de a studia în Iwama cu Sensei Morihiro Saito. Ceea ce m-a determinat şi m-a atras către Iwama a fost accentuarea fermităţii şi precizia tehnicii, includerea în programa de antrenament a practicii cu jo-ul şi bocken-ul. Sunt sigur că apropierea de templul Aiki, precum şi faptul că antrenamentele aveau loc în dojo-ul personal al lui O-Sensei au fost factori care au contribuit la luarea deciziei.

În acelaşi timp mă grăbesc să menţionez că nu consideram tehnica lui Sensei Saito o continuare exactă a aikido-ului fondatorului, ci îl priveam mai curând ca pe un maestru de sine stătător. Privind înapoi, îl consideram pe Sensei Saito ca făcând parte din aceeaşi categorie ca binecunoscuţi profesori precum Koichi Tohei, Shoji Nishio, Seigo Yamaguchi şi alţii care erau foarte buni experţi şi care îşi dezvoltaseră stiluri de predare originale, inspirate iniţial de Morihei Ueshiba, dar care au evoluat în direcţii destul de diferite.

Îmi amintesc în mod clar acest lucru şi deşi abilităţile mele de a vorbi limba japoneză erau destul de limitate, în acel moment, am reuşit să-i comunic lui Sensei Saito gândurile mele referitoare la acest subiect precum şi îndoielile asupra faptului că aikido-ul său era acelaşi cu cel al fondatorului, aşa cum pretindea. Percepţia mea era bazată pe faptul că tehnicile lui Sensei Saito păreau foarte diferite de aikido-ul fondatorului, pe care îl văzusem în filme. Cumva amuzat de scepticismul meu şi fără îndoială de lipsa de respect arătată, considerând că eram elevul dânsului, Sensei mi-a explicat răbdător că motivul confuziei mele era că ceea ce s-a păstrat cel mai mult pe film din aikido-ul fondatorului au fost demonstraţii. A subliniat cu fermitate că tehnicile prezentate publicului erau foarte diferite de ceea ce O-Sensei arăta în dojo-ul din Iwama. Sensei Saito a continuat să insiste că era responsabilitatea sa să transmită corect aikido-ul fondatorului şi că nu avea intenţia să dezvolte “Saito-ryu Aikido”.

În ciuda celor mai bune eforturi ale sale, am continuat să am dubii puternice asupra acestui subiect, deşi admiraţia mea pentru abilităţile sale tehnice nu a fost niciodată pusă la îndoială. Totuşi, cam la doi ani de la sosirea mea, îl intervievam pe Zenzaburo Akazawa, un uchideshi dinaintea războiului al lui Morihei Ueshiba, din perioada Dojo-ului Kobukan. D-nul Akazawa mi-a arătat un manual publicat în 1938, intitulat Budo, pe care nu îl mai văzusem până atunci. Conţinea cam 50 de tehnici demonstrate de însuşi fondatorul aikido-ului. Pe măsură ce întorceam paginile am fost uimit să văd că execuţia câtorva tehnici de bază precum ikkyo, iriminage şi shihonage erau practic identice cu ceea ce învăţasem la Iwama de la Sensei Saito. Acolo era prezentat fondatorul însuşi demonstrând ceea ce eu considerasem până atunci tehnici în stil “Iwama”. Dnul Akawaza mi-a împrumutat cu multă bunăvoinţă cartea, pe care m-am grăbit să i-o arăt lui Sensei Saito.

Îmi voi aminti întotdeauna scena când am bătut la uşa lui Sensei pentru a împărtăşi cu dânsul noua mea descoperire. Spre uimirea mea, nici nu văzuse nici nu auzise vreodată de acea carte. Şi-a pus ochelarii de citit şi a început să răsfoiască prin manual, privirea sa scanând cu multă atenţie prin succesiunea de tehnici. M-am simţit obligat atunci şi acolo să-i cer scuze pentru că mă îndoisem de afirmaţia sa conform căreia făcea orice efort posibil pentru a păstra cu exactitate tehnicile fondatorului. Sensei Saito a râs şi cu o mare şi evidentă plăcere mi-a strigat, “Vezi, ţi-am spus eu!”. Începând din acel moment (cca. 1979) şi până în prezent, Sensei Saito a călătorit la cursurile de aikido însoţit de o copie a manualului Budo, folosindu-l ca dovadă pentru a demonstra că o anumită tehnică provine din învăţăturile fondatorului.

Nu mai este nevoie să menţionez că am fost forţat să recunosc că există cel puţin un instructor care predă aikido într-o manieră fidelă învăţăturilor originale ale fondatorului. Dar oare aceasta îmi contrazice teoria generală cum că stilurile de aikido practicate în prezent au puţin de a face din punct de vedere tehnic şi filozofic cu arta fondatorului? Să considerăm următoarele. Dacă mergeţi la dojo-ul oricărui profesor important veţi descoperi că mişcările elevilor săi se aseamănă în amănunt cu mişcările profesorului în cauză. Să fim sinceri, ar fi nişte elevi foarte slabi dacă nu ar face orice efort pentru a-şi însuşi mişcările profesorului. Câteodată este posibil să identifici elevi ai unui anumit profesor chiar în contextul unei demonstraţii mari în care apar participanţi din diferite dojo-uri. De ce există atunci o atât de enormă diferenţă între stilurile majore de aikido ale tuturor shihan-ilor care au studiat direct cu fondatorul?

Unii afirmă că arta fondatorului s-a schimbat mult de-a lungul anilor şi că aceasta este justificarea pentru diferenţele în tehnici ale elevilor care au învăţat de la dânsul în perioade diferite. Alţii afirmă că O-Sensei a predat lucruri diferite diverşilor elevi în funcţie de caracterul şi abilitatea fiecăruia. Nici unul dintre aceste argumente nu mi s-a părut a fi deosebit de convingător. De fapt, când am descoperit vechiul film Asahi News, mulţi ani în urmă, am fost surprins de cât de “modernă” era arta fondatorului, încă din acele timpuri de început. Mai mult, fondatorul preda de obicei unor grupuri de elevi, nu indivizilor, acest fapt neputând susţine teoria că îşi adapta ceea ce preda nevoilor unor anumiţi elevi.

Nu, cred că este o explicaţie foarte diferită pentru această diversitate considerabilă de stiluri. Cred că se datorează în primul rând faptului că foarte puţini elevi s-au antrenat cu O-Sensei perioade mari de timp. Cu excepţia lui Yoichiro (Hoken) Inoue, un nepot de-al lui Ueshiba, Gozo Shioda, fondatorul aikido-ului Yoshinkan şi Tsutomu Zukawa, asistenţii lui O-Sensei din perioada de dinaintea războiului au studiat maximum cinci, poate şase ani. Cu certitudine a fost timp suficient pentru a deveni experţi ai artei, dar nu de ajuns pentru a stăpâni repertoriul tehnic vast cu toate subtilităţile sale. Mulţi dintre aceşti tineri puternici care s-au înscris ca asistenţi au fost obligaţi să-şi oprească prematur antrenamentele în aceasta artă şi să se înroleze în serviciul militar. Mai mult de atât, numai câţiva dintre aceştia şi-au continuat antrenamentele după război.

Acelaşi lucru poate fi spus şi despre perioada de după război. Iniţiaţii acelei perioade includ figuri binecunoscute precum Sadateru Arikawa, Hiroshi Tada, Seigo Yamaguchi, Shoji Nishio, Nobuyoshi Tamura, Yasuo Kobayashi şi mai târziu Yoshimitsu Yamada, Mitsunari Kanai, Kazuo Chiba, Seiichi Sugano, Mitsugi Saotome şi alţii. Shigenobu Okumura, Koichi Tohei şi Kisaburo Osawa formează cumva un grup unic deoarece au practicat doar o perioadă scurtă înainte de război, dar au atins statutul de maeştri după cel de-al doilea război mondial. Nici unul dintre aceşti profesori nu a studiat perioade îndelungate direct cu O-Sensei. Aceasta poate părea o declaraţie şocantă, dar haideţi să analizăm faptele istorice.

Înainte de război Morihei Ueshiba folosea dojo-ul Kobukan din Tokyo ca bază, dar activa, de asemenea, intens şi în zona Kansai. De fapt chiar a avut o casă la un moment dat în Osaka. De-a lungul anilor mi-a devenit foarte clar, ascultând mărturiile celor mai vechi, că fondatorul călătorea foarte mult şi petrecea probabil una sau două săptămâni pe lună înafara dojo-ului Kobukan. De asemenea, reţineţi că asistenţii din timpurile de început au devenit instructori datorită popularităţii explosive a artei şi a activităţilor pe scară largă a organizaţiei Budo Senyokai (Societatea pentru promovarea artelor marţiale, condusă de către Ueshiba) sponsorizate de către Omoto. Aceşti deschizători de drumuri au studiat perioade relativ scurte şi au avut contacte limitate cu fondatorul deoarece acesta lipsea frecvent de la dojo, ei înşişi fiind plecaţi deseori din dojo-ul central, care funcţiona la întreaga capacitate de predare.

În perioada imediat următoare războiului, O-Sensei s-a instalat la Iwama. De abia la începutul anilor 1950 a început să-şi reia călătoriile, vizitând ocazional Tokyo şi regiunea Kansai. La sfârşitul anilor 1950 frecvenţa călătoriilor sale a crescut. Se pare că nimeni nu a ştiut vreodată unde se va afla într-un anumit moment. Şi-a împărţit timpul între Iwama, Tokyo şi locurile sale favorite din Kansai, care includeau Osaka, Kameoka, Ayabe, locul natal Tanabe şi Shingu. L-a vizitat chiar şi pe Kanshu Sunadomari, în îndepărtatul Kyushu. Îmi amintesc că l-am auzit pe Sensei Michio Hikitsuchi declarând că O-Sensei a vizitat Shingu de mai mult de 60 de ori după război. Considerând că se referea la o perioadă de cca. 12  15 ani, observăm că fondatorul era plecat în Kansai cu o medie de cinci, şase ori pe an.

Cititorul inteligent va înţelege cu siguranţă unde vreau să ajung. O-Sensei nu a predat regulat în Tokyo după război. Chiar când apărea pe saltea, deseori petrecea cea mai mare parte din antrenament lecturând despre subiecte ezoterice, complet dincolo de capacitatea de înţelegere a elevilor prezenţi. Profesorii principali la Hombu în perioada de după război au fost Sensei Koichi Tohei şi actualul Doshu Kissomaru Ueshiba. Ei erau asistaţi de Okumura, Osawa, Arikawa, Tada, Tamura şi de următoarea generaţie de asistenţi, menţionaţi mai sus.

Vreau ca punctul meu de vedere să fie foarte clar. Ceea ce vreau să spun este că Morihei Ueshiba NU era figura principală la Hombu Dojo care preda zilnic. O-Sensei era acolo la intervale imprevizibile şi deseori punea accentul în învăţăturile sale pe subiecte filozofice. Tohei şi Kissomaru Ueshiba sunt persoanele responsabile pentru conţinutul tehnic şi dezvoltarea aikido-ului în cadrul sistemului Aikikai Hombu. Ca şi înainte de război, asistenţii de mai târziu predau înafara Hombu Dojo, în cluburi şi universităţi, doar după o scurtă perioadă de ucenicie. De asemenea, această perioadă a fost caracterizată ca o “inflaţie de dan”, mulţi dintre aceşti instructori tineri fiind promovaţi cu o medie de un dan pe an. Într-un număr de cazuri chiar au “sărit” nişte grade. Dar acesta este subiectul unui alt articol!

Ce înseamnă toate aceste lucruri? Înseamnă că părerea comună conform căreia răspândirea aikido-ului după război a avut loc sub tutela directă a fondatorului este fundamental greşită. Tohei şi actualul Doshu merită partea leului din credit, nu fondatorul. Mai mult, înseamnă că fondatorul nu a fost serios implicat în predarea şi administrarea aikido-ului în anii de după război. Se retrăsese deja de mult şi era foarte concentrat asupra antrenamentului individual, dezvoltării spirituale, călătoriilor şi activităţilor sociale. De asemenea, trebuie reţinut că în ciuda imaginii stereotipe de om bătrân blând şi bun, O-Sensei poseda, de asemenea, nişte ochi pătrunzători şi un temperament eroic. Prezenţa sa nu era întotdeauna dorită la Hombu Dojo datorită comentariilor critice şi frecventelor sale accese de furie.

Acesta este adevărul asupra acestui subiect, aşa cum este atestat de numeroşi martori de prima mână. În trecut am ezitat asupra unora din aceste lucruri, dar de curând m-am simţit suficient de încrezător pentru a vorbi, datorită confirmării substanţiale din partea a numeroase surse apropiate fondatorului. Nu pot spune că aceste comentarii vor ajuta neapărat practicanţii în antrenamentele lor sau îi vor aduce mai aproape de ţeluri, dar sper sincer că aducând lumina adevărului asupra unui subiect atât de important, cei devotaţi aikido-ului vor avea o înţelegere mai profundă pe care să îşi bazeze judecăţile. Sper, de asemenea, că figura cheie a lui Koichi Tohei, care în ultimii ani a fost degradată la un rol periferic sau neglijată în totalitate, va recăpăta recunoaşterea binemeritată.