Aikido Journal Home » Articles » Când Aikido nu e Aikido? Aiki News Japan

Când Aikido nu e Aikido?

de David Lynch

Aikido Journal #120

tradus de Victor Ioncu

Controversele despre „eficienţa marţială” a aikido-ului sunt o caracteristică populară a forumurilor de pe Internet. Din nefericire, multe mesaje denotă ignorarea crasă a premizelor în care a fost fondată arta prin compararea ei cu diverse sisteme de luptă.

Aikido nu este un sistem de luptă, ci o cale de a nu lupta, menit nu să protejeze sau să exacerbeze ego-ul ci, pe cât posibil să-l stârpească. Valorile sale constau în promovarea calităţilor diametral opuse celor pentru care se pledează să fie folosite „pe stradă”.

Cât despre mine, ziua în care voi fi nevoit să mă confrunt cu o situaţie pe viaţă şi pe moarte va fi arhisuficientă pentru a demonstra, sau nu, eficienţa propriului meu aikido. În 40 de ani de practică n-a trebuit niciodată să folosesc tehnici fizice în afara dojo-ului, aşa că nu-mi fac griji în privinţa asta.

Cu siguranţă trebuie să ne străduim să ne perfecţionăm şi întotdeauna e o provocare să încerci să execuţi tehnicile cu puţin mai multă fineţe şi elan, dar care ar fi rostul aberării despre insuficienţa aikido-ului împotriva kickboxing-ului, a luptelor libere sau a bătăii de stradă? Există suficient material de lucru în aikido aşa cum e el, fără să recurgem la antrenamente inter-stiluri, sau să ne preocupe care şcoli s-au îndepărtat de la subiect şi ne furnizează o versiune diluată şi ineficientă. Nu există decât atât cât poţi învăţa de la alţii, aşa că nu poţi acuza sistemul pentru propriile tale lipsuri.

Eficienţa se dobândeşte cu mare greutate şi, cu cât văd mai mulţi care pretind că au atins-o în aikido sau în alte domenii, cu atât simt mai multă empatie pentru oamenii normali care n-au ambiţia măreaţă de a fi super-eficienţi. În cel mai bun caz, această atitudine e irelevantă, în cel mai rău, de-a dreptul destructivă şi deprimantă.

Pentru a fi apreciat, aikido are nevoie de „spaţiu”, cum ar fi : spiritualitate, profunzime psihologică, compasiune şi plăcere. Ca să nu mai vorbim de dragoste! (Se pare că există un fel de înţelegere tacită de a nu menţiona dragostea în disputele despre eficienţa marţială, ceea ce e curios în lumina importanţei pe care O-Sensei i-o dădea şi a insistenţei sale asupra faptului că esenţa aikido-ului este dragostea.)

Nu că „eficienţa spirituală” a aikido-ului ar fi mai uşor de demonstrat, în mod obiectiv, decât oricare din argumentele tehnice. În orice caz, nu există garanţii. Nu sunt convins, totuşi, că imposibilitatea cuiva de a executa un procedeu, să zicem, dintr-o priză puternică morotedori în stil Iwama, denotă o carenţă în dezvoltarea spirituală. Legătura dintre spirit, minte şi trup e mult mai complicată.

Curba de învăţare e una vastă şi ne putem aştepta pe bună dreptate să petrecem o viaţă de om lucrând asupra sinelui fără să ne putem mândri cu deplina iluminare, fie ea în aikido sau nu. Acesta nu e un motiv de a abandona efortul şi practicarea aikidoului având în minte un ţel spiritual, în locul purei eficienţe tehnice, e un început bun.

În acelaşi timp, beneficiile pe planul sănătăţii, atât mentale cât şi fizice, justifică din plin antrenamentul serios şi regulat, fără nevoia de a fi concentraţi pe eficienţa marţială sau de a fi intimidaţi de cei care sunt. De vreme ce aikido reprezintă o călătorie individuală, şcoala pe care o alegi e importantă numai în măsura în care ţi se potriveşte şi e inutil să încerci să compari o şcoală cu alta.

Pe mine, faptul că am venit în contact cu metodele didactice diferite ale lui Kisshomaru Ueshiba, Koichi Tohei, Gozo Shioda, Kenji Shimizu şi ale altora în timpul şederii mele prelungite în Japonia, m-a silit practic să caut orice principii comune am putut găsi. Am încercat să las uşa deschisă cunoştinţelor noi, fără a cădea în parohialism sau sectarism.

Dar cunoaşterea nu înseamnă înţelepciune. Cunoaşterea e dobândită prin intermediul simţurilor, care nu pot şi nici n-au intenţionat vreodată să ne spună nimic despre adevărul universului. Vânătoarea de noi şi noi cunoştinţe tehnice mai degrabă ne îndepărtează de ţelul aikido, în loc să ni-l apropie.

Obişnuiam să fiu puţin deranjat când auzeam spunându-se că un stil sau altul pe care-l practicam „nu e aikido”. (Părea a fi batjocura favorită care circula prin Japonia.) Chiar dacă eram gata să recunosc că propria mea interpretare lasă mult de dorit, părea incredibil de arogant pentru oricine să desfiinţeze şcoli japoneze importante de aikido prin acest fel de remarci uşuratice.

Marile şcoli au fost înfiinţate, în definitiv, de maeştri care-şi făcuseră, fiecare, îndelung ucenicia cu fondatorul şi care şi-au dedicat vieţile aikido-ului. M-am lămurit după o vreme că remarca „acesta nu e aikido” era subţire şi nesemnificativă, şi, auzind-o cu timpul aplicată fiecăreia din marile şcoli de aikido, a ajuns să nu mă mai deranjeze.

Totuşi, o astfel de declaraţie poate descuraja uşor elevii începători care se străduiesc să înţeleagă o anume versiune a artei, aşa că îi sfătuiesc să se îndrepte către cuvintele lui O-Sensei:

“Eşecul e cheia succesului; fiecare greşeală ne învaţă ceva. Fiţi recunoscători chiar pentru piedici, greutăţi şi oameni răi. Să te descurci cu astfel de obstacole e o parte esenţială a antrenamentului.” (Din, “Arta păcii,” de John Stevens.)

În comparaţie cu definiţia lui O-Sensei a aikido-ului, e probabil adevărat că ceea ce practicăm noi „nu e aikido”, indiferent ce sistem de pregătire urmăm. Din acest punct de vedere suntem în aceeaşi oală; cu toţii avem cale lungă de străbătut, aşa cum e clar din vorbele lui O-Sensei (citez din nou din cartea lui John Stevens):

“Sunt multe poteci spre vârful muntelui, dar un singur pisc - dragostea.”

“Dacă te preocupă binele şi răul semenilor tăi, deschizi răutăţii o poartă spre propria inimă. Punerea altora la încercare, întrecerea cu ei şi criticarea lor te va slăbi şi te va învinge.”

“Nu eşti aici pentru alt scop decât de a-ţi descoperi propria divinitate interioară şi de a-ţi manifesta iluminarea înnăscută.”

Practicanţii avansaţi de aikido nu contenesc să-i critice pe semenii lor din alte şcoli şi să pretindă că ei urmează singura potecă spre vârful muntelui, în ciuda faptului evident că nici ei nu au ajuns pe vârf.

Am descoperit că toate sistemele de pregătire (ceea ce sunt de fapt şcolile, de vreme ce fiecare din noi trebuie să-şi creeze propriul aikido) sunt complementare într-o mare măsură şi le tratez pe fiecare ca pe o piesă dintr-un puzzle mai mare.

De exemplu, elementele de bază Yoshinkan (kihon waza şi kihon dosa) constituie o temelie bună pentru pregătirea orientată mai mult spre mişcare pe care am găsit-o la Aikikai. În Yoshinkan obişnuiam să facem o tehnică timp de o oră şi un mare număr de mişcări tai no henko solitare; nici nu se punea problema relaxării iar ki-ul era privit în sensul de a da tot ce ai în tot ce faci fără a verbaliza acest lucru ca pe un concept.

Uke trebuia să facă „ukemi curate” iar nage să execute „waza curate” şi era de la sine înţeles că nu exista competiţie, deci nu aveai nimic de câştigat din blocarea sau testarea partenerului în vreun alt fel. Dacă nu se acorda atenţie acestui aspect, lucrurile puteau degenera repede într-o încercare urâtă de forţă, la fel cum se poate întâmpla în orice dojo când se ignoră principiile aikido.

Mi-a plăcut antrenamentul la Aikikai Hombu pentru viteza, varietatea şi antrenamentul relativ uşor desfăşurat acolo. Fiecare dintre sensei avea o abordare întrucâtva diferită, dar în mare era mai multă mişcare decât în Yoshinkan. Când am ajuns acolo după stagiul cu normă întreagă la Yoshinkan Hombu, oamenii parcă erau literalmente titireze în jurul meu! Dar după o vreme m-am obişnuit şi m-am prins în horă.

Dacă e adevărat că Kisshomaru Ueshiba a redus numărul de tehnici pe care le preda tatăl său, atunci îi sunt recunoscător, pentru că a lăsat mai mult decât suficiente. Kisshomaru Doshu putea arăta un vast repertoriu de tehnici diferite într-o singură lecţie. Câte ne trebuie?

Deşi pot înţelege de ce unii consideră atacurile în general mai moi şi „atemi de avertisment” întâlnite câteodată în Aikikai ca fiind mai nerealiste ca nicăieri, nu sunt sigur că acest argument rezistă unei analize. Cine poate spune dacă un pumn puternic care ar putea să-ţi rupă dinţii dacă ajunge la ei e mai eficient (în contextul antrenamentului din dojo) decât agitarea mâinii sau o atingere menită să-l avertizeze pe uke unde există o breşă pentru atemi?

S-ar mai putea lua în seamă şi ideea că un atac pe deplin „hotărât” e mult mai realist decât o versiune mai moale, datorită faptului că nici un atacator competent din lumea reală nu-şi va trâmbiţa intenţiile şi nu va da curs unui atac solitar într-o manieră atât de evidentă. Dimpotrivă, ar fi cât se poate de înşelător. Nu că aş fi împotriva antrenamentului cu „atitudine”, numai că loviturile puternice nu par în cele din urmă a fi cu nimic mai realiste decât o agitare de mână ca pregătire pentru realitate – oricum nu cu mult. (Am menţionat acest lucru nu pentru a stârni dispute ci pentru a ilustra inutilitatea certei pe subiecte atât de relative.)

Lui Kenji Shimizu de la Tendokan îi plăcea să spună că ar trebui să „găsim tehnicile în interiorul mişcării” şi asta pare o abordare sănătoasă. Timpul petrecut concentrându-ne pe dat de pumni sau pe încleştări ar putea fi folosit mai cu folos învăţând cum să ne mişcăm, dacă mişcarea e ţinta. Dar există cu siguranţă loc pentru ambele abordări.

Găsesc „exerciţiile de dezvoltare a ki-ului” ale lui Koichi Tohei excelente pentru încălzire şi pentru îmbunătăţirea echilibrului şi a atenţiei. Lipsa aproape totală de vătămări din Societatea de Ki e ea însăşi o mărturie pozitivă a metodei lor de antrenament, asta, bineînţeles, dacă nu ai pervertit în aşa hal înţelesul aikido încât numărul vânătăilor să fie dovada eficienţei. Nu sunt de acord cu critica conform căreia sistemul de predare al lui Tohei e superficial, din moment ce ne spunea întotdeauna să nu-i acceptăm principiile intelectual, ci să le punem la lucru pe noi înşine prin antrenament.

Aceia care iau în râs antrenarea ki-ului au adeseori o experienţă limitată sau nulă în sistemul lui Tohei, deşi aş îndrăzni să spun că sinceritatea cu care acesta critică alte şcoli (şi nu e singurul) a atras multă ostilitate îndreptată împotriva lui.

Îmi amintesc un incident amuzant la o petrecere într-un dojo când cineva l-a întrebat pe Tohei dacă poate mişca o ceaşcă de ceai cu ajutorul ki-ului. „Sigur că pot”, a răspuns şi a întins mâna cu care a mutat ceaşca adăugând „mintea şi trupul sunt una”. Din câte-mi amintesc, nimeni n-a pretins niciodată că ar fi capabil să arunce pe cineva cu ki-ul dematerializat.

Bineînţeles, fiecare sistem de antrenament poate pretinde că e complet prin el însuşi iar eu nu recomand neapărat un amestec din toate. Numai că împrejurări proprii mie mi-au permis s-o fac într-o oarecare măsură şi am descoperit că pentru mine funcţionează şi se pare că funcţionează şi pentru elevii mei. Se pare că n-a fost nici un dezastru în tratarea fiecăruia dintre sisteme ca parte dintr-un întreg mai mare.

E nevoie să încercăm să vedem dincolo de personalităţile sensei-lor de vârf pentru a aprecia de unde vin aceştia. Probabil că noi, cei din Occident, calculăm greşit cantitatea de timp pe care ne aşteptăm s-o consume acest proces. Japonezii par mult mai împăcaţi cu ideea că ai de petrecut ani buni dacă nu decenii într-o şcoală înainte de a o înţelege ca lumea.

E de-a dreptul regretabil când gradele şi alte consideraţii „politice” silesc elevii să facă alegerea între diferitele abordări, în loc să accepte fără prejudecăţi ce are fiecare de oferit. Oamenii ar trebui să se considere norocoşi dacă pot găsi tipul de antrenament care să se potrivească cu temperamentul lor.

Un grafic teoretic al „temperamentului marţial” („Graficul MT” al lui Lynch, în aşteptarea brevetării), cu „Maica Teresa” la est şi „Mike Tyson” la vest, ar putea fi util pentru a arăta personalităţile şi temperamentele extrem de diferite care există şi pentru a ne ajuta să decidem unde anume ne încadrăm pe această linie. Dar un asemenea grafic ar fi înşelător dacă ar fi aplicat fără referire la filozofia lui O-Sensei. Ar fi la fel de unidimensional şi de plicticos ca multe din teoriile eficienţei. Ar mai trebui să existe o linie nord-sud reprezentând potenţialul uman al individului – urzeala spirituală pentru ţesătura fizică şi emoţională.

Există o Cale de urmat dacă vrem să ne apropiem de ţelul aikido, care nu e diferit de ţelul învăţăturilor cu adevărat preocupate de evoluţia mentală şi spirituală a omului. Ţelul este o cunoaştere unificatoare a principiului divin, o intuiţie directă a realităţii spirituale şi o conştientizare a relaţiei dintre om şi univers. Înseamnă să aflăm cine suntem.

Desigur, cu cât ego-ul individului se va manifesta mai mult, cu atât mai puţin profundă va fi înţelegerea sa. Ceea ce explică de ce, voind să fim puternici şi să ne protejăm ego-urile, progresăm atât de puţin în dragoste sau compasiune. În loc să ne recunoaştem necunoaşterea a ceea contează în realitate şi să facem un efort, cât de mic, pentru a corecta acest lucru, ne pierdem timpul certându-ne pe aspecte tehnice, încremeniţi în materialism.

Căutăm în afară căi mai eficiente de a lupta sau de a ne apăra, în loc să căutăm în interior o ipoteză mai potrivită pentru a rămâne la principiile originale ale „Căii armoniei”.

Până la urmă tindem să dobândim ce am cerut.