Aikido Journal Home » Articles » Cum să facem faţă unei lumi violente Aiki News Japan

Cum să facem faţă unei lumi violente

Available Languages:

de Mike Mello

Aikido Journal #100 (1994)

tradus de Cristian Ion

Rata actelor de violenţă întâmplătoare pare să crească, cel puţin în Statele Unite. Deşi mulţi dintre noi speră sa-şi îmbunătăţească abilităţile de autoapărare prin antrenamentul aiki, totuşi cât de reală este această speranţă? Aikido Journal a cerut profesioniştilor în impunerea legii să răspundă la câteva întrebări despre cum putem face faţă confruntării cu violenţa.

Utilizând ca punct de plecare incidentul din decembrie 1993 din trenul personal Long Island, în care o persoană şi-a pierdut controlul omorând şi rănind prin împuşcare câteva zeci de pasageri, am pus experţilor următoarele întrebări:

Ce sfaturi puteţi da unui pasager aşezat în compartimentul unui tren dacă cineva începe să tragă cu o armă? Ar trebui acest individ neantrenat să încerce să-l dezarmeze pe agresor? Ce aţi face dumneavoastră pentru a face faţă agresorului? Există metode de distragere prin care să redirecţionaţi atenţia agresorului în altă parte? Există tehnici predate în dojo care pot fi utilizate în această situaţie? Totuşi, ce pot face martorii agresiunii în timp ce aşteaptă sosirea poliţiei sau personalului de urgenţă? Există vreo modalitate de a diminua panica pasagerilor? Care sunt paşii ce trebuie urmaţi pentru a ne proteja în zone publice aglomerate precum tren, metrou sau autobuz? Sunteţi pentru interzicerea sau planificarea restricţiilor la vânzarea de arme de foc în efortul de a reduce numărul incidentelor de atac armat? Ce trebuie să ştie japonezii care călătoresc în oraşe mari cu violenţă frecventă?

“Când inamicul avansează, ne retragem! Când inamicul se opreşte, îl hărţuim! Când inamicul încearcă să evite bătălia, îl atacăm! Când inamicul se retrage, îl urmărim!” din Arta războiului de Sun Tzu.

Când Colin Ferguson s-a trezit în dimineaţa de 7 decembrie 1993, care au fost gândurile sale în momentul în care se pregătea să se suie în trenul personal Long Island şi să deschidă focul asupra călătorilor cu o armă semiautomată? Din notiţele găsite în buzunarul său s-a speculat că era plin de furie din cauza a ceea ce el simţea ca fiind inechităţi rasiale. Dar de ce şi-a îndreptat furia asupra unor persoane nevinovate? Persoanele împuşcate nu aveau nici o legătură cu el exceptând faptul că au fost la locul şi timpul nepotrivit.

Ceea ce pare o rapidă creştere a ratei violenţei în societate precum şi inabilitatea organelor de impunere a legii de a fi pretutindeni pentru a oferi protecţie naşte o întrebare în minţile noastre. “Ce pot face pentru a evita sau a mă pregăti în eventualitatea unei astfel de situaţii?” Cred că am dreptate când afirm că cei mai mulţi dintre noi am început antrenamentul în arte marţiale în scopul autoapărării. Credem că antrenamentul ne va oferi abilităţile de a fi eficienţi în cele mai multe situaţii. Dar dacă una dintre situaţii nu a fost menţionată în dojo?

Cei mai mulţi dintre noi ne trăim vieţile într-un confort suficient. Rareori ne întâlnim cu situaţii în care abilităţile de luptă pentru autoapărare ne sunt solicitate. Mulţi cred că societatea noastră civilizată a depăşit perioada strămoşilor noştri, care se confruntau zilnic cu necesitatea de a supravieţui. Sunt mulţi, totuşi, în Statele Unite sau în alte zone ale lumii, care simt nevoia urgentă de a-şi schimba stilul de viaţă pentru a-şi asigura siguranţa familiei şi a propriei persoanei.

Când discutăm de tipurile de răspuns la o situaţie violentă, trebuie să gândim în termeni de utilizare a instrumentelor corecte, propice acelei situaţii. Să afirmăm că un individ confruntat cu un agresor înarmat trebuie să reacţioneze într-un fel specific nu ar fi conform cu realitatea. Antrenamentul ne oferă o varietate de instrumente pe care le putem folosi în viaţă, persoanele prudente trebuind să aibă la dispoziţie o plajă largă de opţiuni. Dacă antrenamentul este centrat doar pe tehnici din picioare cu atacuri cu mâinile goale, poate ar trebui să vă extindeţi antrenamentul pentru a include lupta la sol sau în spaţii mici. În tot antrenamentul meu în budo şi poliţie, nu am anticipat niciodată că va trebui să încerc să mă lupt cu un suspect drogat într-o cadă de baie – dar s-a întâmplat! Antrenamentul ar trebui să includă toate modalităţile de apărare, în diferite împrejurări.

Cei dintre noi care acţionează în domeniul impunerii legii şi-au dezvoltat abilităţi, prin antrenament şi experienţă zilnică, care diferă foarte mult de cele ale cetăţenilor obişnuiţi. Acestea sunt obiceiuri pe care le-am incorporat în vieţile profesionale şi personale pentru a avea avantaje atunci când ne este ameninţată siguranţa. Aceste abilităţi nu sunt doar, aşa cum v-aţi putea aştepta, legate de tragerea la ţintă sau autoapărarea, ci mai curând despre a şti unde să ne aşezăm într-un restaurant! Un restaurant, aţi putea întreba, ce poate însemna acest lucru? Într-un stil de viaţă violent, în care personalul din domeniul impunerii legii vede mai multă violenţă decât ne imaginăm, există o abilitate care este absolut vitală şi care trebuie dezvoltată: alerta (atenţia).

Jeff Cooper, autoritatea conducătoare specializată în lupta cu arme de foc, consideră starea de alertă ca fiind prioritatea principală în autoapărare. Ca practicanţi ai artelor marţiale folosim deseori termenul zanshin, care se referă la un spirit conştient sau o stare constantă de alertă în diverse situaţii. De-abia ne-am aruncat partenerul de practică dar atenţia ne rămâne trează pentru a identifica posibilitatea unui nou atac. Acesta este un exemplu excelent de antrenare a stării de alertă. În antrenamentul recruţilor de poliţie folosim deseori expresia “să ai ochi la ceafă” pentru a descrie nivelul de alertă de care este nevoie pentru a munci pe străzi în uniformă de poliţie. Starea de alertă este abilitatea de a recunoaşte mediul sau circumstanţele unei potenţiale ameninţări. Este abilitatea de a te plasa într-o poziţie constantă de pregătire fizică, mentală şi circumstanţială.

Ce atâtea discuţii despre cum să stăm într-un restaurant? Ofiţerii profesori predică recruţilor că cel mai bun loc să te aşezi este în spatele restaurantului, cu spatele la un perete, privind liber către uşa de intrare. Dacă se întâmplă ceva neaşteptat, precum un jaf, în timp ce ofiţerul de poliţie este în restaurant, precauţia luată îi dă cel puţin o şansă în plus să reacţioneze datorită poziţiei. Luptătorii buni sunt de obicei indivizi foarte precauţi. Un alt exemplu de obiceiuri zilnice de supravieţuire este să nu călătoreşti niciodată la serviciu sau acasă pe acelaşi traseu în fiecare zi şi să nu transporţi niciodată obiecte în mâna cea mai puternică, de luptă.

Mulţi dintre noi trebuie să-şi schimbe felul în care privesc antrenamentul de arte marţiale. În mod tradiţional antrenamentul nu era limitat la dojo, dar odată cu schimbarea civilizaţiei, nevoia pentru arte marţiale în viaţa de zi cu zi a început să dispară. Antrenamentul stării de alertă poate începe în momentul în care pleci de acasă dimineaţa. Când a fost ultima dată când un prieten sau o cunoştinţă a apărut din spate şi v-a luat complet prin surprindere? Provocaţi-vă prietenii să se testeze unul pe celălalt printr-un joc prietenesc de genul “Eu te-am văzut primul!” Pariaţi un prânz pe acest joc.

Oricare ar fi abilităţile sau tactica, trebuie să le extindeţi pentru a lua în calcul membrii familiei care ar putea fi cu voi şi trebuie să vă adaptaţi pentru a-i include în planurile voastre. Spre exemplu, într-o confruntare cu arme, aţi putea alege să nu vă implicaţi deloc, pentru a vă proteja familia.

Strategia şi tactica sunt abilităţi construite pe o stare de alertă. Strategia reprezintă principiile zilnice de supravieţuire, aşa cum un ofiţer de poliţie se aşează în spatele restaurantului. Tactica reprezintă abilităţile pentru confruntare, care include şi antrenamentul în arte marţiale.

Confruntat cu scenariul de a fi într-un metrou aglomerat, cum te poţi pregăti în eventualitatea oricărui incident? Mai întâi, unde te-ai plasa în metrou? Alegi să te aşezi sau să stai în picioare (câteodată nu ai de ales)? Îi poţi vedea fără restricţii pe ceilalţi călători? Ei te pot vedea pe tine? Care sunt mijloacele tale de protecţie şi scăpare? Uşile şi ferestrele sunt căile evidente de scăpare, dar mai sunt şi altele? Ţi-ai făcut timp să te uiţi la pasagerii din metrou? Există cineva care afişează o stare de nervozitate, un comportament agitat, transpirând sau mormăind? Poartă haine mari, groase pe o vreme călduroasă? Urmăreşti mişcările mâinilor unei astfel de persoane? Pentru că cei mai mulţi indivizi trebuie să-şi mişte mâinile pentru a răni pe cineva, aceste mişcări dezvăluie intenţiile acelei persoane.

Dacă circumstanţele în care te afli te neliniştesc, dă-te jos din metrou la următoarea staţie şi aşteaptă trenul următor. Să fii la timp la o întâlnire nu justifică riscarea vieţii. Asigură-te că spui unei persoane cu autoritate despre oricine a cărei prezenţă o simţi riscantă.

Adăpostirea şi disimularea sunt doi termeni care merită să fie cunoscuţi. Dacă te afli în linia focului prima ta acţiune ar trebui să fie adoptarea uneia din aceste tactici. Adăpostirea poate fi dată de orice după care te poţi ascunde şi care te protejează de gloanţele trase. Un zid este un exemplu excelent, dar câteodată şi ceva la fel de mic precum un hidrant poate avea efect. Disimularea nu îţi oferă protecţie, doar te ascunde de ameninţare. Într-un metrou oportunităţi pentru ascundere pot fi scaunele, bagajele sau podeaua. Podeaua este deseori cea mai apropiată cale posibilă, ieşind în acest fel din raza vizuală a trăgătorului. Această poziţie poate să îţi ofere o şansă de scăpare.

Dacă ai nenorocul (sau norocul, depinzând cum vrei să priveşti lucrurile) de a fi aşezat în spatele sau lângă trăgător, ai două şanse tactice. Prima este să scapi. Dacă sorţii sunt împotriva ta (armă împotriva unei apărări neînarmate) şi te poţi mişca în siguranţă, scăparea este opţiunea practică. Dacă decizi să acţionezi agresiv trebuie - repet din nou trebuie - să fii rapid, decisiv şi fără milă. Mila nu poate apărea în acest moment în care scopul este să opreşti definitiv agresorul. Dezarmarea cu versiuni de kotegaeshi şi nikajo este o opţiune predată în mai multe academii de poliţie. Ambele metode includ atemi, cu loviri deseori direcţionate către faţă sau ochi.

În orice tehnică de preluare a controlului asupra armei trebuie să fii conştient tot timpul de capătul letal al armei de foc. Fii conştient tot timpul de contactul cu arma de foc care se poate declanşa. Shime-waza (strangulările) sunt de asemenea instrumente folositoare, demne de luat în considerare în orice situaţie. Domeniul impunerii legii a descoperit că strangulările sunt metode excelente pentru că, dacă sunt aplicate corect, aduc agresorul în incapacitatea momentană de a mai lupta. Un atac din spate va oferi timp pentru aplicarea acestei tehnici. Nu pot accentua suficient de mult “incapacitatea momentană de a mai lupta” – un subiect violent nu este “complet” sub control decât atunci când el sau ea au decedat. Am văzut ofiţeri de poliţie atacaţi şi răniţi de către indivizi încătuşaţi în închisoare, în scaune cu rotile, sau chiar legaţi de patul de spital.

Ce facem după ce agresiunea a încetat? Comunicarea este vitală în aceste circumstanţe. Cineva trebuie să-şi asume rolul de conducător. Să emită ordine, să-i îndrume pe ceilalţi să acţioneze, să stabilească alte căi de comunicare. Deseori într-o situaţie de panică oamenii îşi doresc ca cineva să ia conducerea. Principalele două priorităţi sunt tratarea oricărui rănit şi anunţarea autorităţilor. Din nou acesta este un bun moment pentru a delega dând ordine. Spuneţi-i cuiva din mulţime să contacteze poliţia – şi dacă o face prin telefon spuneţi-i să aştepte şi să nu închidă până când nu vine un ofiţer de poliţie. Dispecerul de poliţie va pune câteva întrebări până când ofiţerii vor ajunge la locul scenei. Cunoştinţele de prim-ajutor sunt de asemenea necesare. Astfel de cunoştinţe pot fi obţinute uşor în colegii, spitale sau centrele de Crucea Roşie.

Oare controlul armelor va ajuta la evitarea acestor situaţii? Acesta este un subiect complex, aflat în dezbatere în Statele Unite. Violenţa este o stare a minţii indiferent de mijlocul de distrugere, dacă un individ va vrea să-i facă rău altuia o va face oricum. În sistemul de penitenciare al Statelor Unite au loc în fiecare zi atacuri, chiar dacă nici unul dintre prizonieri nu are vreo armă de foc. Ce folosesc? Orice pe care pot să pună mâna – cuţite artizanale, instrumente de bucătărie, centuri şi bâte. Orice poate ajuta la reducerea nivelului de violenţă ar fi benefic, dar nu trebuie să căutăm o singură soluţie care va rezolva problema. Violenţa din societatea noastră este mult prea complicată pentru a avea un singur răspuns simplu.

Pentru japonezii care călătoresc în Statele Unite am câteva recomandări. Este cel mai bine să călătoriţi în cadrul unui grup sau cu o gazdă care este extrem de familiarizată cu zona vizitată. Dacă doriţi să vizitaţi o zonă care nu este în itinerariul grupului, este de preferat să o faceţi în timpul zilei, nu noaptea, împreună cu cineva care cunoaşte zona. În zonele mari metropolitane o direcţie greşită vă poate duce într-o parte a oraşului pe care până şi localnicii o evită. Dacă aveţi orice îndoială sau întrebare, nu ezitaţi să contactaţi departamentul local de poliţie pentru sfaturi.

Din păcate sunt foarte puţine agenţii de poliţie cu ofiţeri care vorbesc limba japoneză, deci limba engleză este o necesitate. Dacă sunteţi pe stradă şi vă aflaţi într-o situaţie de urgenţă, mergeţi la cel mai apropiat telefon public şi apelaţi 911. În cele mai multe oraşe din Statele Unite adresa şi numărul telefonului sunt afişate pe ecranul staţiei de poliţie. Chiar dacă nu puteţi comunica cu dispecerul de poliţie nu închideţi telefonul. Dispecerul va trimite ofiţeri la adresa telefonului pentru a oferi asistenţă. De ori câte ori puteţi, călătoriţi în grup. Încercaţi să vă îmbrăcaţi cât mai obişnuit şi fiţi cât mai puţin formali în comportament când călătoriţi, astfel încât să fiţi o ţintă cât mai puţin atrăgătoare. Dacă cineva crede că aveţi bani, judecând după felul în care sunteţi îmbrăcaţi şi dacă vă simte că sunteţi nefamiliarizat cu zona, aţi putea deveni o ţintă. Unii oameni de afaceri din U.S. îşi poartă acum lucrurile personale în genţi inexpresive, nu în genţi diplomat, în efortul de a reduce riscul de a deveni victime.

Scriind acest articol, nu m-am putut abţine să nu mă gândesc că unii ar putea percepe ideile mele ca fiind ale unui “aţâţător la război”. Cred că nimeni dintre noi nu doreşte să cauzeze conflicte sau violenţă în lumea noastră, dar sunt momente când acţiunile altora ne forţează să luăm măsuri drastice. Să nu cădeţi în capcana mentală crezând că nu mai sunteţi o persoană bună dacă aţi decis să interveniţi fizic împotriva violenţei altuia. Să întoarceţi celălalt obraz funcţionează perfect până când rămâneţi fără obraji.

Unii se pot întreba unde se termină prevenirea şi unde începe paranoia. Puteţi deveni atât de precaut în propria viaţă încât să pierdeţi plăcerile activităţilor din viaţa de zi cu zi? Fiinţele umane încă sunt creatoare, putând face alegeri şi lua decizii în orice circumstanţă. Dacă consideraţi aceste idei de prevenire doar ca fiind o formă de antrenament poate ele nu vor mai părea un atât de mare inconvenient. Chiar şi imaginea luptei cu un oponent poate lua o semnificaţie diferită dacă vă schimbaţi atitudinea.

Pentru alte informaţii

Principles of Personal Defense (Principiile autoapărării) de Jeff Cooper. Această mică carte oferă o imagine de ansamblu excelentă asupra a ceea ce trebuie să faceţi pentru a supravieţui într-o confruntare violentă. De fapt, orice carte a lui Jeff Cooper merită citită. Este disponibilă la Paladin Press, P.O. Box 1307, Boulder, Colorado 50306 USA, tel. 303-443-7250.

Tactical Response (Răspuns tactic) este o publicaţie trimestrială care oferă informaţii asupra terorismului urban. Aceste informaţii sunt adresate profesioniştilor situaţiilor de urgenţă dar bibliografia cuprinde resurse excelente pentru cetăţenii obişnuiţi. Varro Press, P.O. Box 8413, Shawnee Mission, KS 66208, USA, tel 913-432-5856.

 


Profilul lui Mike Mello:

În prezent sunt ofiţer de poliţie în cadru Unităţii speciale a Departamentului de poliţie Huntington Beach, California (USA). În ultimii şapte ani, din cei doisprezece de când activez în domeniul impunerii legii, am luat parte la pregătirea ofiţerilor în ceea ce priveşte tactici de apărare, arme de foc şi tactici SWAT. Am pregătit ofiţeri din agenţii locale, statale, federale şi internaţionale prin asocierea mea cu Divizia internaţională de pregătire Heckler şi Koch şi compania Sisteme de armament şi Proceduri. În plus predau despre bandele de stradă, grupurile pentru supremaţia rasei albe şi violenţa în şcoli.

Mi-am început antrenamentul în budo cu aikido Yoshinakan, având ca instructori pe John Bowen şi Walter Foster. În prezent mă antrenez cu Geordan Reynolds în Huntington Beach, călătorind ocazional pentru antrenamente în Japonia la Yoshinkan Hombu Dojo. Am grad de centură neagră în karate şi taekwondo şi am studiat Kali, Muay Thai şi Jun Fan Kung Fu cu Daniel Inosanto. Bill Fettes şi Meik Skoss mi-au insuflat în prezent dorinţa de a mă antrena în Shindo Muso-ryu şi artele interne chinezeşti şi sunt recunoscător că-i pot numi profesorii mei.

Pentru întrebări pot fi contactat la Departamentul de poliţie Huntington Beach, 2000 N. Main, Huntington Beach, CA 92646, USA.