Aikido Journal Home » Editorials » Aikido şi artele marţiale tradiţionale japoneze Aiki News Japan

Aikido şi artele marţiale tradiţionale japoneze

Available Languages:

de Stanley Pranin

Aiki News #29 (April 1978)

tradus de Cristian Ion

Una din sarcinile pe care mi le-am propus în cadrul cursului de cercetare despre naşterea şi dezvoltarea Aikido-ului este să clarific în ce măsură a decis O-Sensei să preia elemente tradiţionale din cultura şi filozofia marţială japoneză, şi în ce măsură a optat pentru abandonarea lor în favoarea unor noi abordări, care să se potrivească cu modul de viaţă al secolului 20. Este evident faptul că fondatorul Aikido-ului, Morihei Ueshiba, a datorat mult tradiţiilor şi ideologiilor marţiale precedente. Că a modificat sau a respins complet alte aspecte este la fel de adevărat, deşi scopul acestei originalităţi, cred eu, nu a fost încă destul de limpede explicat. Pentru a crea un context ideilor ce vor urma, aş vrea să comentez pe scurt caracteristicile deosebite ale artelor marţiale clasice japoneze şi a clasei războinicilor (bushi), cunoscuţi sub termenul mai popular de samurai.

Nu sunt în nici un caz o autoritate în artele marţiale tradiţionale japoneze, dar ceea ce am citit mi-a permis o înţelegere a unor linii istorice generale care oferă o nuanţă interesantă “raţiunii de a fi” şi unicităţii Aikido-ului. Trebuie să fie înţeles, de exemplu, că apariţia unei clase războinice aristocrate în Japonia, în secolul 9, a fost un răspuns la exigenţele politice şi militare. Abilităţile marţiale de înalt nivel, arătate de clasa bushi, au fost dezvoltate de-a lungul multor generaţii, în condiţii reale de luptă. Budismul Zen, a cărui filozofie se potrivea în mod deosebit nevoilor unei existenţe pline de pericole, ca a clasei bushi, a fost imediat îmbrăţişat de clasa războinică, când a apărut în secolul 12. Despre relaţia Zen-ului cu bushi, filozoful D.T.Suzuki scria:

…Era aşadar normal pentru orice samurai cu mintea limpede să abordeze Zen-ul în ideea de a stăpâni moartea. Zen-ul susţinea că poate trata această problemă fără a apela la învăţare, la un antrenament moral sau ritualism, ceea ce a fost cu siguranţă foarte atrăgător pentru mintea relativ nesofisticată a unui samurai. Era un fel de relaţie logică între concepţia sa psihologică şi practica directă a învăţăturilor Zen.

Zen şi cultura japoneză, p. 72.

Cu toate acestea, Zen-ul, dată fiind natura sa adaptabilă, nu a alterat cu nimic nici funcţia politică şi istorică a clasei militare, şi nici filozofia sa nu a condamnat în vreun fel actele violente ale clasei bushi. Mai degrabă îi oferea fiecărui samurai o “tehnologie spirituală”, aşa cum era, pentru a se descurca mai bine cu viaţa sa. Punctele de vedere “amorale” ale Zen-ului încercau obţinerea unei stări de iluminare pentru individ şi rămâneau, în mare parte, în afara sferei politice. Accentul în Zen era mai degrabă în cultivarea atitudinii şi a unor modele comportamentale proporţionale cu realizarea ţelurilor spirituale. Problemele morale cu privire la actele violente şi sângeroase la care bushi luau parte în sfera profesională nu erau discutate, de vreme ce aceştia aveau o datorie solemnă să îşi asculte superiorii, chiar dacă punctul lor personal de vedere nu coincidea cu un anumit mers al evenimentelor. Fiecare îşi îndeplinea sarcina dar nu definea natura sau scopul ei. Atitudinea samuraiului faţă de această problemă este capturată în acest pasaj tradus de Suzuki, unde un anume maestru al săbiei, pe nume Seigen este atras fără entuziasm într-un duel cu un alt războinic lăudăros: “…Nu am de gând să rănesc pe nimeni. Am acceptat provocarea pur şi simplu pentru că nu consider că este politicos să refuz cu atâta încăpăţânare cererea unui lord din provincie”. (ibid. p.211) Principiile de bază care călăuzeau viaţa unui bushi erau cele de loialitate şi servire, fiecare resemnându-se cu aceasta soartă.

Odată cu apariţia regimului Tokugawa (bakufu) în 1603, Japonia a intrat într-o lungă perioadă de pace sub conducerea strictă a unei succesiuni de dictaturi militare. Aceasta este cunoscută drept perioada Edo şi se întinde pe mai mult de două secole şi jumătate, înainte să se încheie în 1868 cu Restauraţia Meiji. Fără stimulul războiului ca punct central de urmat, clasa bushi, care datora acum loialitate direct Shogunului Tokugawa, a devenit agitată şi a fost nevoită să caute noi metode pentru a-şi consuma energia. Aceste circumstanţe istorice au făcut ca multe arte marţiale, orientate spre luptă (bujutsu) să dea naştere aşa-numitului budo (căi marţiale), forme create ca metode de obţinere a unei măiestrii individuale într-o eră a păcii. Legat de aceste noi discipline, istoricul de arte marţiale Donn F. Draeger comentează:

Deşi proveneau din bazele tehnice ale bujutsu, budo-urile clasice nu erau făcute pentru a servi în luptă. Unele dintre artele bujutsu, dar nu toate, au fost modificate pentru antrenamentul budo prin turnarea lor într-o formă metafizică. În timp ce bujutsu accentua că forma trebuie folosită pentru a produce un rezultat eficient în luptă, budo folosea forma pentru a obţine o înţelegere a sinelui, a existenţei, a naturii, şi pentru a obţine perfecţiunea.

Budo clasic, p. 33

Această tendinţă era încurajată activ de către guvern, deoarece oferea noi metode de a descătuşa energiile clasei militare, îndemnată, se asemenea, să îşi tempereze zelul militar prin încercări literare. Naşterea budo-ului clasic, totuşi, nu a reprezentat o părăsire ideologica a eticii codului bushido. Acest lucru rezultă, în mod logic, din faptul că fondatorii acestor forme provin din clasele militare, ca şi practicanţii lor, cel puţin iniţial. Mai târziu, când oamenii de rând încep să practice diferite discipline budo (în special sistemele fără arme), mentalitatea marţială tradiţională continuă să domine. Deşi în realitate puţini indivizi reuşesc să urmeze ad literam codul războinicului, ce este semnificativ pentru scopurile noastre este că modelul comportamental al acestei clase structurate vertical a ajuns să reprezinte un ideal pentru întreaga cultură şi a fost dat mai departe intact, succesiv, generaţiilor de japonezi. Ca urmare a Restauraţiei Meiji, în 1868, impactul acestei filozofii de auto-sacrificiu şi supunere asupra întregii populaţii a fost chiar mai mare, principiile ei fiind reinterpretate ca devotament faţă de Împărat şi de poporul japonez. De fapt, într-o formă permutată, a fost un concept esenţial ce se afla în spatele mentalităţii japoneze din timpul apariţiei naţionalismului de la începutul acestui secol, şi a fost adânc întipărit în psihicul soldatului japonez din cel de-al doilea război mondial.

Figura samuraiului a ajuns la noi ca un simbol al tradiţiei marţiale japoneze şi, deşi diferit în multe privinţe de omologul său vestic, cavalerul feudal european, menţionarea sa evoca, de asemenea, o imagine de fanfaron, de curaj şi îndrăzneală. Totuşi, în acelaşi timp, dată fiind orientarea sa filozofică şi funcţia sa profesională, numele samuraiului semnifica mai departe “moartea”. Din punct de vedere militar, războinicul reprezenta cea mai sofisticată armă din scena militară feudală şi era, deseori, grăbit să întâlnească moartea pe câmpul de luptă, pentru ca în acest fel să îşi garanteze onoarea. Uneori dorinţa de moarte atingea proporţii fanatice. În acest sens, faimosul autor japonez, Yukio Mishima, a cărui moarte senzaţională prin sinucidere rituală în 1970 a avut mari repercusiuni sociale, comentând Hagakure*, a scris:

“Ocupaţia samuraiului este moartea. Indiferent cât de paşnică este era în care trăieşte, moartea este motivaţia supremă a samuraiului, şi dacă un samurai s-ar teme sau ar evita moartea, în acel moment ar înceta de a mai fi un samurai.”

Yukio Mishima despre Hagakure, p. 27.

Războinicul samurai a fost un personaj amoral care privea viaţa ca pe o fază de moment, efemeră, plină de tentaţii şi capcane. Era în avantajul său personal să trăiască o viaţă scurtă şi spera să se remarce ca un luptător abil, neînfricat, care se avânta fără rezerve în ghearele morţii. Moartea în luptă aducea purificarea spiritului şi, când era necesar, curăţarea fişei personale. De asemenea, asigura onoarea eternă a acelui nume.

Istoria ne-a arătat că există enorme pericole şi oportunităţi de abuzuri, în îmbrăţişarea fără discriminare şi perpetuarea acestei etici bushido. Acest model de comportament social, care cere o loialitate absolută şi indiscutabilă (deseori asemănată cu patriotismul) a individului, a fost în mod repetat un subiect al manipulării politice, pentru satisfacerea dorinţelor autorităţii politice. Cele mai flagrante exemple ale consecinţelor acestui proces au fost abuzurile clasei militare din Japonia, de di-naintea erei Edo, şi naşterea naţionalismului la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, culminând cu cel de-al doilea război mondial.

Să rezumăm pe scurt formula ce a dat naştere acestui fenomen: existenţa unei unităţi sociale puternice, bine legate, a cărei etică de clasă nu excludea actele de violenţă, atunci când circumstanţele o cereau, şi a cărei membri acţionau sub controlul unei autorităţi supreme. Când aceste ingrediente sunt prezente într-o anumită structură socială, este de aşteptat ca autoritatea conducătoare să acţioneze în favoarea propriului interes. Este, de asemenea, prea evident că această stare de fapt, care a apărut în nenumărate forme şi contexte sociale încă din timpuri străvechi, a avut ca urmare în mod caracteristic comiterea de acte de violenţă şi băi de sânge. Aici stă principala slăbiciune a eticii japoneze bushido şi, într-adevăr, a eticii oricărui individ sau grup care îşi lasă pradă funcţia de decizie, complet sau parţial, voinţei altuia.

Ar fi un exerciţiu inutil să încercăm să etichetăm ceva atât de complex ca o structură socială ca fiind “imorală” şi doresc să clarific că nu aceasta este intenţia mea aici. În fond, chiar şi cea mai scurtă întâlnire cu istoria demonstrează că “moralitatea” este un termen relativ şi că guvernele găsesc mereu motive plauzibile pentru a-şi justifica faptele, fie sub scuza religiei, apărării naţionale, drepturilor omului, etc. Într-adevăr, în unele părţi ale lumii, este admis faptul că omul, fie datorită naturii sale sau condiţionării sociale, va continua la nesfârşit să se lupte împotriva propriei specii, sau chiar că războiul în sine este o experienţă “înobilantă”:

…Istoria este o dâră de sânge, şi se pare că dacă lupta ar deveni imposibilă, sau dacă ar deveni o artă pierdută, omul ar trebui să o redescopere, pentru a-şi redirecţiona viaţa de la un curs al plictiselii şi degradării.

Bujutsu clasic, Donn F. Draeger, p. 12.

Cu toate acestea, este o cu totul altă discuţie dacă utilizarea forţei pentru atingerea unor scopuri personale sau politice poate fi tolerată sau nu din punctul de vedere al supravieţuirii globale. Gândiţi-vă un moment la implicaţiile celui de-al doilea război mondial şi la folosirea bombei atomice. Douglas MacArthur a formulat întrebarea în cel mai elocvent mod, în cadrul discursului său de la semnarea armistiţiului:

Puterea distructivă a potenţialului de război, prin avansări progresive ale descoperirilor ştiinţifice, a atins acum un punct care redefineşte conceptul tradiţional de război. Războiul, cel mai dăunător flagel şi cel mai mare păcat al omenirii, nu mai poate fi controlat, ci doar desfiinţat!

Comentariul generalului şi-a găsit ecou la O-Sensei:

Următoarea dată când oamenii se vor angaja în război, omenirea va pieri de pe faţa pământului ca rezultat al acestei lupte. Aceasta este o eră atomică…activităţile războinice sunt complet nelalocul lor.

Războiul a demonstrat într-un mod dramatic, că omul a ajuns în punctul în care, datorită potenţialului devastator al armelor sale, a trebuit să înveţe să folosească auto-constrângere în rezolvarea disputelor dintre naţiuni. Cu toate acestea, înfăptuirea acestui lucru în rândul conducătorilor politici şi militari ai lumii a dus doar la o modificare, nu o încetare a ostilităţilor, cu spectrul unui război atomic atârnând încă ameninţător deasupra capetelor noastre. Cinci ani după pronunţarea acelor cuvinte, generalul MacArthur comanda forţele Naţiunilor Unite într-un „non-război” împotriva Coreei de Nord.

Înfrângerea Japoniei l-a lăsat pe fondatorul Aikido-ului într-o stare de deziluzie şi i-a cauzat o retragere în el însuşi. “Eu însumi am predat arte marţiale soldaţilor in timpul războiului, pentru a fi folosite în scopul uciderii altor persoane. Am fost foarte tulburat după ce conflictul a luat sfârşit.” S-a retras în Iwama, unde a respins aproape în totalitate forma timpurie de Aikido şi s-a lansat în căutarea unei noi căi. Această perioadă a condus la o schimbare profundă şi definitivă a gândirii sale. Fondatorul Aikido-ului a înţeles cu siguranţă că principala diferenţă, în sens militar şi filozofic, dintre un samurai cu excelente abilităţi în mânuirea săbiei şi echipajul unui bombardier B-29, înarmat cu un focos explozibil, era de grad, şi că funcţiile şi justificările lor sociale erau aceleaşi. În plus, O-Sensei era conştient de abuzul istoric al artelor marţiale în Japonia feudală:

Dacă ne uităm înapoi în timp, vom vedea cum artele marţiale au fost pervertite. În timpul perioadei Sengoku (1482-1558), lorzii locali au folosit artele marţiale ca o unealtă de luptă pentru a-şi urma interesele şi a-şi satisface lăcomia.

Chiar şi budo-ul mai vechi, din perioada Edo, în ciuda accentului crescut pe ţeluri spirituale, se îndeletnicea deseori cu lupta, şi puternica rivalitate dintre scoli era înţesată de concursuri, iar în absenţa unor războaie adevărate au apărut duelurile. Era, de asemenea, clar că aceste forme clasice de bujutsu şi budo erau anacronisme sociale în secolul 20, şi că atitudinea extrem de conservatoare şi elitistă a multor şcoli le-a condamnat încet dar sigur la dispariţie. Pe baza înţelegerii acestor pericole şi îngrădiri inerente, O-Sensei a căutat să redefinească rolul artelor marţiale, şi a relaţiei cu individul şi societatea modernă. Cum pot fi păstrate artele marţiale, cum îşi pot păstra vitalitatea, şi totuşi să le fie negate funcţia istorică? Nu există nici un mod de a înhăma puternicul lor potenţial şi a le redirecţiona spre finalităţi paşnice, ce încurajează viaţa, fără a le distruge esenţa în procesul schimbării?

Soluţia lui O-Sensei la această dilemă a avut o natură multi-dimensională. A continuat doar să rafineze bogata moştenire tehnică ce stătea la baza formelor din Aikido, creând conceptul de “Takemusu Aiki”, pentru a incorpora execuţia spontană a tehnicii de cel mai înalt nivel, dar a şi redefinit noţiunea de “arte marţiale”. Noua definiţie a lui O-Sensei reprezenta o abatere clară de la perspectiva tradiţională: “Adevăratul budo este protecţia cu dragoste a tuturor fiinţelor, în spiritul reconcilierii”. Fondatorul ne-a îndemnat, de asemenea, să privim artele marţiale în termeni de non-opoziţie: “Vă înşelaţi dacă credeţi că budo înseamnă să ai adversari şi duşmani şi să fiţi puternici şi să-i doborâţi. Nu există nici adversari şi nici duşmani pentru budo-ul adevărat”. În plus, era obligatorie nu doar propria apărare, dar şi străduinţa de a proteja adversarul pentru a nu fi rănit. Aceasta a dus la o respingere totală a unui model de “lume în conflict”, în favoarea unei psihologii de tipul: “nu lupta niciodată şi vei fi mereu câştigător”, unde viaţa este o valoare ce trebuie onorată şi protejată.

În acelaşi timp, cum am specificat în notele introductive, Sensei Ueshiba a reunit caracteristici esenţiale ale modelului clasic bushi în Aikido-ul său, ceea ce îl face un budo în adevăratul sens al cuvântului. Trăsăturile personalităţii ce caracterizează un personaj formidabil ca maestrul samurai au fost legate invariabil de modul său de a trece peste frica de moarte. Este o preocupare pentru această problemă, care stă chiar în inima conceptului de budo. Zen a oferit perspectiva metafizică necesară pentru obţinerea acestui ţel, care, odată realizat, conduce la trăirea vieţii cu o totală indiferenţă legată de viaţă sau moarte. (După cum am văzut, dificultatea morală implicată în această abordare a fost aceea că aplicare ei nu se referea doar la atitudinea războinicului faţă de propria viaţă, dar însemna şi atitudinea justificată de a lua viaţa altei persoane, cu “indiferenţă”.) Într-o asemenea stare psihologică, situaţiile de criză şi evenimentele de zi cu zi erau abordate cu acelaşi calm al minţii. O-Sensei a trăit el însuşi confruntări de viaţă şi moarte în numeroase împrejurări: ca infanterist în războiul ruso-japonez, în Hokkaido înfruntând condiţii climaterice severe şi atacuri ale nelegiuiţilor, când a fost închis în Manchuria pentru trădare, în nereuşita expediţie a preotului Onisaburo Deguchi. Şi caracterul său purta semnul de neuitat al celui care a depăşit aceste frici umane de bază. Fondatorul a fost complet conştient de importul, din punct de vedere al dezvoltării spirituale, al tensiunii psihologice produse sub situaţiile de criză, concepând antrenamentul în dojo în această lumină:

…Antrenamentul, în toate privinţele, poate fi descris ca un moment de criză extremă, de încercare severă şi de studiu intens. De aceea, principalul său obiectiv este atingerea Căii pe care se poate călători cu abilitate către şi din arena vieţii şi a morţii, depăşirea conceptului de viaţă şi moarte, chiar intrarea în ghearele morţii, în orice situaţie de criză extremă putând apărea, acţionând cu uşurinţă şi limpezime, ca în circumstanţe normale.

Secretele Aikijujutsu, Moritaka Ueshiba, 1933, publicat privat.

Cred că însuşirile de loialitate şi servire, concepte atât de nobile, şi totuşi atât de abuzate în realitate, proeminente în artele marţiale tradiţionale, sunt încă relevante în cadrul Aikdio-ului. Cu toate astea, în Aikido, loialitatea şi servirea sunt interpretate ca idealuri de progres individual şi social, nu faţă de superiori sau conducători, individul nerenunţând niciodată la responsabilitatea puterii de decizie. Pe scurt, O-Sensei a conceput Aikido atât ca o “cale” de a promova creşterea individuală, cât şi un mod de a propaga un model de armonie socială. Implicaţiile socio-etice a unei filozofii atât de umaniste, adăugate la o formă viabilă de arte marţiale practicată de un număr semnificativ de persoane, sunt impresionante.

Tsuchiura, Japonia, aprilie 1978

*Hagakure: o colecţie de scrieri din secolul 18 conţinând instrucţiuni morale şi practice adresate samurailor, precum şi informaţii asupra istoriei sociale şi isprăvile anumitor războinici.