Aikido Journal Home » Articles » Virtuţile Aikido Aiki News Japan

Virtuţile Aikido

Available Languages:

de Stanley Pranin

Published Online

tradus de Victor Ioncu

Popularitatea aikido atât în Japonia cât şi în lume e un fenomen de după al II-lea război mondial. Primii elevi al fondatorului Morihei Ueshiba cum ar fi Koichi Tohei, Kisshomaru Ueshiba, Gozo Shioda, Kenji Tomiki şi alţii, urmaţi la rândul lor de propriii lor elevi, sunt principalii responsabili pentru creşterea artei la o scară internaţională.

Ce factori sunt răspunzători pentru atracţia largă pe care o exercită aikido? Multă lume, observând arta pentru prima dată, laudă frumuseţea şi graţia tehnicilor de aikido. Atacatorul e aruncat într-un mod aparent fără efort şi nu suferă nici o vătămare evidentă de pe urma confruntării. Perspectiva unei arte de autoapărare care protejează individul cruţând în acelaşi tip agresorul este un concept atrăgător din punct de vedere moral şi filozofic într-o lume în care spectrul războiului pare să fie omniprezent. Bazele etice ale aikido fac apel la instinctul de supravieţuire adânc înrădăcinat al omului. În acelaşi timp, arta oferă o alternativă la tehnicile violente ale altor arte marţiale – tehnici care trezesc în mulţi dintre noi repulsie morală.

La nivel fizic, aikido are mult de oferit celor preocupaţi de propria sănătate. Beneficiile acumulate datorită încălzirii, elongaţiilor, aruncărilor şi căderilor sunt considerabile. Mulţi practicanţi au suferit transformări fizice dramatice cu ajutorul antrenamentului de aikido pe drumul lor spre un mod de viaţă sănătos.

Ambianţa socială care se creează în dojo-urile de aikido este şi ea, pentru mulţi dintre practicanţi, o parte importantă a antrenamentului. Aikido tinde să atragă oameni dintr-o plajă largă de vârste iar elevii continuă să practice o perioadă mai îndelungată decât practicanţii artelor centrate pe competiţie – în principal domeniul celor tineri. De asemenea, cred că trebuie precizat că aikido are o rată de participare feminină mai mare decât oricare altă artă marţială. Toate acestea contribuie la un simţ puternic al comunităţii. Pentru mulţi practicanţi de aikido, dojo-ul e o extensie sau chiar un substitut al familiei.

Aikido: arta non-marţială

Pe lângă toate avantajele oferite de antrenamentul de aikido, arta nu şi-a realizat încă imensul potenţial ca forţă socială de promovare a armoniei între oameni. Deşi relaţia s-ar putea să nu pară evidentă, cred că asta se datorează îndepărtării artei de rădăcinile sale marţiale. Atmosfera marţială din dojo permite elevilor să-şi dezvolte aptitudini realiste şi duce nivelul pregătirii dincolo de un simplu sistem de întreţinere a condiţiei fizice. Neglijarea părţii marţiale a aikido poate fi explicată în parte prin circumstanţe istorice.

Societatea japoneză din perioada postbelică respingea mentalitatea militaristă care dusese la implicarea ţării în cel de-al II-lea război mondial. Datorită acestui climat neospitalier în care practicarea artelor marţiale a fost interzisă timp de câţiva ani, natura marţială a aikido a fost suprimată. Drept consecinţă, ceea ce a rămas din artă şi a fost însuşit de sute de mii de practicanţi a fost – cu puţine excepţii – ceva de-a dreptul diferit de conceptul original al fondatorului. Tehnicile de aikido au păstrat doar forma exterioară a unei arte marţiale şi au început să fie practicate într-o manieră lipsită de intensitate marţială. Să analizăm câţiva din factorii care au făcut ca aikido să înceteze să mai fie o artă marţială.

Atacuri slabe

Cheia problemei, aşa cum consider eu, stă în atacurile slabe care sunt la ordinea zilei în dojo-urile de aikido din ziua de azi. Elevii sunt rareori învăţaţi cum să execute un atac eficient, fie el lovire, prindere sau tehnici ocazionale de strangulare sau lovituri cu piciorul. Situaţia este accentuată de lipsa de intenţie sau de concentrare în timpul atacului. Această absenţă de intenţie clară din partea atacatorului îi afectează atât starea mentală proprie cât şi pe cea a persoanei care execută tehnica. Ambele părţi ştiu – cel puţin inconştient – că riscul de rănire este minim în aceste condiţii. Din acest motiv lipseşte din cadrul antrenamentului starea mentală alertă şi concentrată de care este nevoie pentru a se dezvolta aptitudini reale de autoapărare.

Neglijarea atemi şi kiai

Un studiu al artei fondatorului va dezvălui accentul pe care îl punea pe atemi (lovituri de intimidare) şi pe kiai (strigăte de luptă) ca parte integrantă a tehnicilor sale. O-Sensei poate fi văzut executând atemi şi kiai chiar în filmele din ultimii ani, când aikido-ul său devenise mai puţin fizic.

Atemi şi kiai merg mână în mână şi sunt instrumente importante pentru a opri sau pentru a redirecţiona mintea atacatorului şi pentru a-l dezechilibra cu succes. Chiar dacă nu e folosită o lovitură fizică propriu-zisă, o stare mentală care previne sau întrerupe atacul e o componentă vitală a atitudinii mentale specifice aikido. Totuşi, în multe dojo-uri de aikido de azi, folosirea atemi sau kiai va atrage dispreţul instructorilor care le consideră mijloace crude şi violente ce nu au loc într-o artă a „armoniei”. Această părere greşită denotă o lipsă de înţelegere a originilor marţiale ale artei şi ale teoriei şi practicii fondatorului.

Eşecul în dezechilibrarea atacatorului

Combinaţia de atacuri slabe cu lipsa de atemi şi kiai în practica aikido a condus inevitabil la situaţia în care practicanţii încearcă să execute tehnicile fără ca mai întâi să-şi dezechilibreze atacatorul. Un atacator lipsit de hotărâre şi care cunoaşte dinainte procedeul care va fi aplicat nu e deloc uşor de controlat. Acest lucru introduce un element artificial de „înţelegere prealabilă” în interacţiunea dintre practicanţi şi are ca rezultat o atmosferă de antrenament cu totul diferită de intensitatea unei confruntări reale.

Folosirea forţei şi a aruncărilor „regizate”

Ca o consecinţă logică a celor de mai sus, antrenamentul cade în execuţia unor aruncări şi fixări stângace şi imprecise. De vreme ce nu a fost dobândit controlul total al atacatorului, devine adeseori necesar ca persoana care aruncă să facă apel la forţa fizică pentru a putea termina procedeul. Acest lucru duce la ciocniri şi creşte riscul de accidentare.

Un alt scenariu e că nici unul din cei doi parteneri nu depune eforturi serioase în execuţia tehnicii şi atunci interacţiunea dintre ei arată ca o înfruntare coregrafiată.

Progresul practicanţilor care se antrenează într-o atmosferă lipsită de „latura marţială” şi în care nu sunt respectate principiile solide a le antrenamentului va fi cu siguranţă foarte întârziat. Ceea ce e mai rău, cei care sunt produsul unui astfel de mediu de antrenament vor trăi cu iluzia că aptitudinile lor vor fi viabile într-o situaţie reală.

Declinul fizic prematur al instructorilor

Bănuiesc că un anumit segment din populaţia aikido va fi de acord cu observaţiile de mai sus. Pe de altă parte, următorul subiect pe care-l voi deschide va stârni cu siguranţă controverse în multe grupuri.

În cei 40 de ani de implicare în aikido am observat cum numeroşi instructori trec de la o formă fizică excelentă la o stare de şubrezire a sănătăţii şi, în cazul câtorva, la deces prematur. Cu toţii şi-au accelerat procesul inevitabil de îmbătrânire printr-un stil de viaţă nesănătos. Pe măsură ce trupul le îmbătrânea, şi-au adaptat tehnicile astfel încât să le compenseze indispoziţiile fizice şi posibilitatea redusă de mişcare. Mai mult, au încetat să se implice în practica „dă şi primeşte” în care rolurile de uke (atacatorul) şi nage (persoana care aruncă) alternează. Au devenit „profesori”, dar au încetat să mai fie „practicanţi” aşa cum erau în anii de formare din timpul pregătirii lor.

Renunţarea instructorilor la antrenamentul cu partener, fie ea rezultatul unei decizii conştiente sau nu, are efecte profunde asupra carierei lor în aikido. Nemaifăcând exerciţii de încălzire şi căderi, ei îşi deteriorează condiţia fizică şi flexibilitatea. Concentrarea exclusivă asupra aruncărilor contribuie la o slăbire generală a structurii corpului şi a tonusului muscular şi creşte riscul de accidente.

Pentru că instructorii se antrenează sporadic cu egalii lor de la un anumit moment al practicării aikido, progresul lor suferă de o plafonare artificială pentru că grupul lor de parteneri e limitat în primul rând la propriii elevi care sunt de cele mai multe ori de un nivel mai scăzut.

Remedii

O mare parte din ceea ce trebuie făcut pentru a restaura natura marţială a aikido în conformitate cu viziunea lui O-Sensei presupune corectarea obiceiurilor amintite mai sus. Iată o listă de măsuri concrete care pot fi luate şi care ar revoluţiona literalmente aikido redându-i marele potenţial ca forţă de progres social.

Învăţarea atacurilor

Mai întâi trebuie acordată o mare atenţie învăţării practicanţilor de aikido cum să atace eficient şi cu intenţie fermă. Acest lucru ar putea însemna ca unii instructori să se angreneze în antrenamente multidisciplinare pentru a dobândi ei înşişi cunoştinţele necesare.

Ce feluri de atacuri trebuie introduse în dojo-urile de aikido? Aceasta va fi decizia personală a instructorului. Eu cred că trebuie avute în vedere loviturile de bază cu pumnul din karate, box sau alte sisteme sofisticate.

Elevii trebuie să se familiarizeze şi cu loviturile de picior, cel puţin la un nivel elementar. Deşi nu sunt atât de răspândite ca pumnii, e posibil ca într-o situaţie reală să ne confruntăm şi cu lovituri de picior.

Învăţarea apărării de loviturile de picior ajută elevii să depăşească problema „vederii-tunel”. De exemplu, începătorii tind să-şi concentreze atenţia asupra aspectului iniţial, evident, al atacului – de obicei un pumn sau o priză – şi nu sesizează posibilitatea unui al doilea atac. Când elevii îşi dau seama că trebuie să se aştepte la un alt atac, de exemplu o lovitură de picior, starea lor de vigilenţă se îmbunătăţeşte.

Învăţarea loviturilor cu piciorul va îmbunătăţi şi căderile practicanţilor de aikido deoarece căderile din lovituri cu piciorul sunt mai grele şi mai periculoase. Învăţarea trebuie făcută cu grijă şi treptat, pentru că există riscul accidentării.

Dintre sistemele existente de aikido, Yoseikan Aikido dezvoltat de Minoru Mochizuki are acest fel de abordare eclectică ce incorporează elemente din câteva arte. Elevii acestui sistem sunt învăţaţi noţiuni de bază din karate, judo şi arme ca parte a pregătirii.

Dincolo de acest lucru se pot introduce atacuri cu arme – tăioase sau nu. Antrenamentul cu arme e un instrument folositor pentru învăţarea importanţei maai (distanţei) în diferite condiţii şi oferă şi multe alte avantaje. Programa Iwama Aikido a lui Morihiro Saito e un exemplu de abordare sistematică a antrenamentului cu arme.

Rezultatul final al îmbunătăţirii calităţii atacurilor va fi o concentrare mai bună în timpul antrenamentului şi crearea unei atmosfere de seriozitate şi respect pentru partener. Va fi perceput elementul de risc prezent întotdeauna în artele marţiale şi prin urmare va fi evitat comportamentul care ar putea conduce la accidente.

Readucerea atemi şi kiai

Folosirea atemi şi kiai ar trebui reintrodusă şi încurajată în dojo-urile de aikido. Atemi şi kiai sunt extrem de importante prin aceea că permit practicantului să depăşească superioritatea fizică sau numerică într-o confruntare reală. Sunt ajutoare nepreţuite în neutralizarea unui atac şi în dezechilibrarea adversarului. Ele netezesc drumul pentru ca tehnicile de aikido să fie aplicate fără forţă şi cu minimă rezistenţă.

Ar trebui să se poată aplica atemi sau folosi kiai în practic orice parte a unei tehnici de aikido, nu numai la început. Elevii ar trebui antrenaţi să recunoască cu fiecare ocazie breşele oponentului. Shoji Nishio a dezvoltat măiestria atemi la un nivel superior şi forma sa marţială de aikido e o sursă valoroasă de referinţă.

La un nivel mai înalt, atemi poate chiar să nu se manifeste în plan fizic. Un practicant avansat de arte marţiale poate atinge efectul unei atemi doar prin gesturi subtile atât timp cât e prezentă o atitudine mentală care să preîntâmpine atacul. Dacă privim atent filmele cu O-Sensei vom vedea la lucru acest principiu care este cheia aşa-numitelor aruncări „fără atingere”.

Păstrarea dezechilibrului atacatorului

Un principiu al aikido, fundamental şi totuşi des neglijat, este importanţa dezechilibrării atacatorului şi păstrarea controlului de la începutul unui procedeu până în momentul decisiv care presupune o aruncare sau o fixare. Am observat adeseori tehnici predate elevilor în care atacatorul era dezechilibrat ca apoi să-şi recapete echilibrul imediat înainte de aruncare!

Trebuie să observăm foarte atent centrul de greutate al lui uke pentru a determina dacă acesta este sau nu dezechilibrat. Elevii trebuie să fie permanent atenţi la centrul de greutate al partenerului pentru a determina dacă tehnicile lor sunt eficiente.

Înainte de a părăsi acest subiect, un exerciţiu interesant este ca, asistând la o demonstraţie de aikido, să urmărim mai degrabă mişcările lui uke decât pe ale lui nage. Dacă echilibrul lui uke e controlat pe toată durata tehnicii, atunci avem în faţă un adevărat maestru.

Postura şi controlul respiraţiei

Alte chestiuni care sunt deseori trecute cu vederea în antrenamentul de aikido sunt postura şi respiraţia. Nage trebuie să-şi cultive o postură bună şi să-şi menţină echilibrul pe tot parcursul tehnicii.

Atenţia acordată obiceiurilor respiratorii e foarte rar accentuată în cadrul pregătirii din dojo. Prin tempoul respiraţiei e posibil să ne creăm şi să ne menţinem un ritm intern al corpului care va reduce oboseala şi va uşura păstrarea autocontrolului sub presiunea unui antrenament viguros. Învăţând să ne observăm propria respiraţie ne vom dezvolta şi abilitatea de „citi” respiraţia oponentului. Acest lucru este util pentru a simţi momentul şi intenţia unui atac într-un stadiu precedent manifestării sale fizice.

Instructorii trebuie să se întoarcă la antrenament

Motivele cele mai frecvente pentru care instructorii încetează să mai participe la antrenamentele normale din dojo sunt efectele limitative ale vârstei şi acumularea de accidentări. Cu siguranţă, nimeni nu poate scăpa de efectele trecerii timpului şi de uzura corpului printr-un antrenament viguros de aikido.

Acestea fiind spuse, nimic nu poate împiedica instructorii să se antreneze în limitele lor individuale şi în ritmul lor propriu. Aşa cum văd eu lucrurile, elementul cheie este continuarea elongaţiilor, exerciţiilor de încălzire şi efectuării căderilor cât mai mult timp posibil. Ori o faci, ori n-o faci!

Fondatorul şi-a păstrat supleţea chiar şi la 80 de ani şi era capabil să facă şpagatul. De asemenea, într-unul din filmele rămase, poate fi văzut lăsându-se aruncat de un copil la 79 de ani.

În multe şcoli de kobujutsu există obiceiul ca instructorul şi elevii avansaţi să-şi asume rolul de atacator şi să fie aruncaţi de elevii mai mici oridecâteori este nevoie. Veţi vedea acest lucru asistând la demonstraţii de arte marţiale clasice. Să ne imaginăm cum s-ar schimba lucrurile dacă instructorii de vârf din aikido s-ar lăsa la demonstraţii aruncaţi de propriii elevi! Şi ce altă cale ar fi mai bună pentru a accelera progresul elevilor?

Eu cred cu convingere că se pot adăuga zece ani buni unei cariere în aikido adoptând abordările sugerate aici. Vă voi da de ştire cam peste 20 de ani cum a funcţionat această teorie în cazul meu!

Pregătirea multidisciplinară

Cred că unul din lucrurile cele mai pozitive pe care trebuie să le ia în considerare atât instructorii cât şi practicanţii este pregătirea multidisciplinară în alte arte. Putem să-l luăm ca exemplu pe O-Sensei care a studiat de-a lungul vieţii o serie de arte marţiale. De asemenea el a aranjat căsătoria fiicei sale cu un faimos expert în kendo şi a permis unui grup de kendo să se formeze şi să practice în vechiul Kobukan Dojo. La 54 de ani, fondatorul s-a înscris oficial în Kashima Shinto-ryu, o şcoală clasică cu o tradiţie de câteva secole. A extras foarte mult din programa Kashima Shinto-ryu pentru a-şi dezvolta aiki ken. De asemenea, O-Sensei a invitat maeştri ai altor arte la Aikikai Hombu Dojo, în vizită şi pentru demonstraţii. Era întotdeauna pregătit să „fure tehnicile” altor experţi printr-o observaţie pătrunzătoare.

Unul din principalele scopuri ale manifestării anuale Aiki Expo sponsorizate de Aikido Journal este să încurajeze şi să faciliteze pregătirea multidisciplinară între diferite grupuri.

Concluzie

Am încercat să explic cum ceea ce este acceptat ca „aikido modern” e de fapt o permutare a conceptelor care stăteau la baza aikikido-ului fondatorului. Datorită răspândirii considerabile a artei în Japonia postbelică şi în străinătate şi a trecerii de peste cinci decenii, aceste forme schimbate de aikido au ajuns să fie considerate standard. Multă lume presupune că aceste abordări noi reflectă intenţia fondatorului dar, în mare măsură, nu este aşa. Majoritatea criticilor aduse azi aikido au luat naştere pentru că formele moderne de aikido s-au abătut de la preceptele principale ale fondatorului. Sugestiile oferite în acest articol ar putea, dacă ar fi acceptate de o parte semnificativă a populaţiei de aikido, să producă o schimbare majoră în calitatea artei şi cum este ea percepută de necunoscătorii sceptici. Intenţia noastră e să conducem drumul spre acest final dezirabil organizând în viitor manifestări ca Aiki Expo.

Stanley Pranin
Tokyo, August 2002