Aikido Journal Home » Articles » Progresul tehnicilor Aikido de la fundamental la avansat Aiki News Japan

Progresul tehnicilor Aikido de la fundamental la avansat

de George Ledyard

Published Online

tradus de Victor Ioncu

O zonă de mare confuzie în Aikido este relaţia dintre practica avansată şi tehnicile de bază. Imaginea lui Morihei Ueshiba mergând neperturbat înconjurat de atacatori care par incapabili să pună o mână pe el şi în schimb zboară în toate părţile cu un contact fizic foarte mic sau absent e o imagine pe care a văzut-o marea majoritate a practicanţilor de Aikido.

Interesant, nu există un punct de vedere general acceptat despre ce anume făcea O-Sensei, fondatorul Aikido, când îi arăta publicului acest Aikido. Printre multele stiluri diferite de Aikido şi prin grupul şi mai mare al instructorilor, dintre care mulţi s-au antrenat direct cu fondatorul însuşi, nu există aproape nici un numitor comun când vine vorba de felul în care arta progresează de la elementele de bază, care diferă uşor de la stil la stil sau de la instructor la instructor, la nivelul „Avansat”.

Pentru unii instructori, Aikido-ul „avansat” seamănă foarte mult cu elementele sale fundamentale, numai că e mai şlefuit, mai lipsit de efort, curgând ca un şuvoi de la procedeu la procedeu. Aici, „avansat” pare să indice doar nivelul de relaxare lipsită de efort dobândită de practicant în rezolvarea atacurilor hotărâte iniţiate de un partener / oponent. Dar nu există nici o încercare din partea acestor instructori să „uite forma”, aşa cum a făcut în mod clar fondatorul. Alţi instructori par că l-au luat pe Morihei Ueshiba cel de optzeci de ani ca reprezentând chintesenţa Aikido şi aceşti instructori au încercat să copieze lipsa de tipare arătată de fondator la sfârşitul carierei sale. Pentru aceşti instructori e mai important să simtă orice schimbare în energia, fizică sau psihică, a partenerului decât să-şi dezvolte o tehnică fizică bună şi puternică. Unii, de fapt, denigrează pregătirea fizică intensă ca fiind contrară intenţiilor fondatorului.

Problema cu ambele abordări e că Aikido era pentru O-Sensei un proces care a continuat până în clipa morţii. Aceia care încearcă să aleagă un anume moment din viaţa fondatorului în timpul căruia el făcea Aikido „ortodox”, nu vor reuşi să înţeleagă bazele pe care se aşeza Aikido-ul din acel anume moment. De asemenea vor alege să ignore tot ce a dezvoltat fondatorul ulterior acelui moment, ceea ce pentru el însemnau adeseori decenii de antrenamente neîntrerupte. Aceasta pare să fie mai mult o preferinţă personală decât să aibă vreo justificare anume.

Cât despre cei care vor să sară direct a sfârşitul carierei fondatorului şi să facă din tehnicile sale avansate şi lipsite de tipare modelul propriei lor practici, aceştia încearcă să înţeleagă o artă fără a înţelege temelia pe care se ridică întreg edificiul. Unii instructori vor susţine că nu trebuie să reinventăm roata, că fondatorul a muncit foarte mult ca noi să nu mai fim nevoiţi s-o facem. Acest argument ar putea să ţină dacă ar exista vreun astfel de exemplu în realitate. Dar eu nu am întâlnit încă nici un caz în care cineva a atins un nivel eteric în tehnica sa fără să aibă în spate o foarte bună pregătire fizică. Încercările de a transmite propria înţelegere elevilor fără să-i laşi să treacă prin acelaşi proces au eşuat total, după propria mea experienţă. Motivul pare a fi, evident, acela că fiecare intuire, fiecare revelaţie care duce la un salt calitativ în nivelul de pregătire pare a bazată pe temelia solidă a unei înţelegeri dobândite anterior. Eu însumi nu am văzut încă pe nimeni sărind etapele şi mergând direct la cel mai înalt nivel de pregătire fără a trece mai întâi prin treptele necesare ale unui proces de antrenament mai mecanic şi mai fizic. Întotdeauna tentativele de acest gen la care am fost martor au produs elevi cu mişcări găunoase, cărora le lipsea intenţia necesară pentru a executa tehnica la acest nivel.

Prin urmare ce aş vrea să încerc să fac e să schiţez ce văd eu (la acest stadiu din propria mea pregătire) ca fiind progresul natural al tehnicii de la elementele de bază depinzând de buna şi solida înţelegere a mecanicii corpului uman, de cum să-ţi foloseşti propria mişcare pentru a dezvolta putere şi cum să-ţi uneşti această putere cu cea a celuilalt fără conflict, la elementele avansate care depind mai mult de aiki ca interacţiune a fizicului cu energeticul, locul în care Corpul e afectat de Minte şi tehnica devine din ce în ce mai puţin fizică şi mai mult o chestiune de principii în acţiune. Aceasta ar permite elevului de Aikido să vadă relaţia dintre diferitele trepte în progresul de la bazic la avansat. Această relaţie există la fel de bine şi pentru mâna liberă şi pentru arme.

Primul nivel de pregătire este arătat prin tehnici statice. Acest nivel al tehnicii e desemnat să dezvolte o înţelegere a structurii. Cum se mişcă propriul corp, cum se mişcă al partenerului? Cum se pot întâlni forţele fără conflict? Pentru a trece de acest nivel trebuie înţeleasă mecanica artei, componenta ei jiu-jutsu, ca să spunem aşa. Trebuie să învăţăm să ne relaxăm şi trebuie să înţelegem „geometria” de bază a tehnicii. În timpul acestei pregătiri vom încuraja partenerul să fie cât se poate de puternic pentru a putea primi feedback-ul în ceea ce priveşte „înţelegerea” noastră aşa cum este ea exprimată prin propria noastră tehnică.

Următorul pas în evoluţie (care e adeseori efectuat simultan cu primul stadiu) este tehnica executată din mişcare. Cerând o continuare a concentrării pe deprinderile dezvoltate prin antrenament static, antrenamentul în mişcare începe să ne înveţe cum manevrarea distanţei (ma-ai) şi a sincronizării (de-ai) pot servi la neutralizarea puterii atacatorului. „Centrul” puternic, dezvoltat prin antrenamentul static, devine acum mobil, oriunde s-ar afla practicantul, chiar şi în mişcare, semnificaţia „centrului” rămâne aceeaşi. În acest stadiu nage îi permite lui uke să iniţieze un atac şi îl primeşte folosindu-şi mişcarea pentru a se armoniza cu atacul. Energia atacului este apoi redirecţionată asupra structurii lui uke pentru tehnici de fixare sau asupra echilibrului lui uke pentru o aruncare. În acest stadiu al pregătirii, elevul începe să lucreze cu conceptul de a „conduce” energia sau atenţia partenerului. Conducerea Ki-ului oponentului este una din caracteristicile esenţiale ale unei tehnici Aikido.

Din punct de vedere marţial, nivelul precedent de pregătire este limitat în aceea că îi cedează atacatorului o putere considerabilă prin faptul că-i permite să decidă ce atac va fi şi când va avea loc. Datorită faptului că toţi oamenii au un anumit timp de reacţie între momentul în care observă ceva şi cel în care pot acţiona asupra a ce au văzut (cam o jumătate de secundă la cei mai mulţi oameni), să-i permitem atacatorului să aibă iniţiativa e un avantaj major pentru el. Aceasta e o problemă pentru că a) înseamnă că de la începutul unei tehnici nage e reactiv la uke şi b) dacă atacatorul alege să folosească tehnici mai puţin categorice cum ar fi fentele, uke îl poate face pe nage să se mişte cum vrea el şi apoi să modifice brusc atacul, prin asta făcându-l pe nage să încerce o tehnică incorectă.

Astfel, la următorul nivel al tehnicii se schimbă cel care o iniţiază. Nage nu mai aşteaptă pur şi simplu orice serveşte uke. El îşi foloseşte propria mişcare pentru a începe să atragă o reacţie din partea atacatorului la momentul ales de nage. Dacă nage micşorează ma-ai (distanţa) până la uke, va atinge un punct în care uke TREBUIE fie să-şi comită atacul, fie să se retragă. Dacă nu reuşeşte nici una din cele două lucruri, va fi deschis pentru a fi lovit de nage. De vreme ce nage e cel care încalcă punctul de ma-ai ajungând la „distanţa critică”, nu mai are „timp de reacţie” pentru că ştie când va ataca uke. Acest lucru e foarte important în dezvoltarea unei tehnici eficiente marţial şi trebuie cercetat cu grijă. Diferenţa dintre acest stadiu şi precedentul e că în celălalt nage îi permitea lui uke să înceapă şi apoi îi conducea „atenţia” lui uke prin propria mişcare. În acest nivel al tehnicii el preia controlul „sincronizării” manipulând „distanţa”, acest lucru începe să facă irelevante consideraţiile de „repede şi încet” în cadrul tehnicii. Practicantul începe să opereze în afara zonei temporale pentru că începe să controleze elementele legate de sincronizare şi distanţă.

Ce s-a întâmplat până acum în dezvoltarea acestor „stadii” e că tehnica devine progresiv mai puţin fizică pe măsură ce principiile distanţei şi sincronizării sunt folosite pentru a modela mişcarea atacatorului. În următorul nivel al tehnicii nu numai că nage iniţiază acţiunea pentru atrage mişcarea lui uke, ci foloseşte energia acţiunii sale pentru a conduce răspunsul dat de uke. În acest stadiu de practică atacatorul sfârşeşte prin a fi aproape complet reactiv la nage. Nage îi controlează acţiunile chiar înainte ca ele să înceapă să aibă loc. Tehnica pare mai uşoară şi mai energetică decât puternică şi fizică deşi e posibil ca, dacă vrem, să executăm tehnica şi puternic la acest nivel. Acest lucru e îndeplinit prin manifestarea principiilor cum ar fi atemi waza în loc de tehnici de aruncare sau de fixare. În acest fel este garantată o tehnică explozivă şi eficientă marţial. În antrenament, bineînţeles, atemi waza nu e utilizată pentru a produce vătămări sau pentru a crea disfuncţii fizice. Mai degrabă e un mijloc de a folosi energia potenţială explozivă pentru a provoca un răspuns din partea lui uke. Acest lucru poate servi la a-l deruta şi la a-i îndepărta energia din zona corpului pe care este executată tehnica (cum ar fi o tehnică de fixare) sau poate folosi pentru a-i distrage atenţia făcând posibilă o intrare fără riscul de a fi lovit. Cu alte cuvinte, la acest nivel de tehnică atemi înseamnă direcţionarea atenţiei sau energiei partenerului de la ce nu vrem să vadă către ceea ce vrem noi să vadă.

Când este atins acest nivel de tehnică, de multe ori nu există contact fizic care precede „aruncarea”. Un procedeu care fusese, în forma lui de bază, un procedeu de la o apucare de orice fel va fi acum planificată în aşa fel încât nu va mai avea loc nici o apucare. Intenţia de a apuca poate să existe sau să lipsească dar tehnica în sine s-a mutat într-un stadiu energetic în care atacul partenerului este declanşat de nage, apoi prin conducerea atenţiei atacatorului şi prin producerea de mişcare prin expunerea breşelor atacatorului (suki) nage obţine controlul asupra centrului atacatorului fără a-l manipula fizic ci creând situaţia în care atacatorul se mişcă singur după dorinţa lui nage. O atemi plasată în spaţiul pe care uke are nevoie să-l ocupe pentru a-şi îndeplini atacul va avea ca rezultat dezechilibrarea lui uke care se va feri de lovitură.

Când este atins acest nivel, tehnica operează prin principii pure, în loc să facă apel la factorii fizici care produceau tehnica la nivelele mai mici. Un procedeu ca ryote-tori tenchi-nage exemplifică principiul „despicării” energiei (fizice sau mentale) a partenerului. Când se ajunge la expresia energetică, nu mai e nevoie de atacul ryote-tori. În realitate, tenchi-nage poate fi aplicat împotriva unei lovituri frontale de picior, de exemplu. Tenchi există în modul în care atenţia atacatorului este abătută de la ţinta aşa cum o percepea el şi îndepărtată, permiţându-i lui nage să intre fără a fi lovit. Dar această manifestare a „principiului despicării” nu poate fi atinsă fără o înţelegere desăvârşită a principiului fizic de bază al tehnicii. Acesta nu poate fi sărit.

Când o tehnică est prezentată elevilor în această manieră, cu variaţii progresând de la versiuni elementare, fizice, statice, elevul poate fi ajutat să înţeleagă atât de unde provine cât şi unde ar putea să ajungă un anume procedeu în dezvoltarea lui. Acest lucru poate servi la demistificarea energeticii tehnicilor avansate de vreme ce principiile pot fi disecate şi predate dar mai poate arăta clar ce elemente sunt esenţiale în furnizarea temeliei unui procedeu înainte să putem să ne îndreptăm spre o versiune mai sofisticată. Fiecare nivel presupune înţelegerea nivelului precedent. Folosind o astfel de metodologie probabil că mai mulţi elevi vor atinge nivelele cele mai înalte ale acestei arte create pentru noi de fondatorul Aikido.

Noiembrie, 2004