Aikido Journal Home » Articles » Interludiul meu în aikido Aiki News Japan

Interludiul meu în aikido

Available Languages:

de Robert W. Smith

Aikido Journal #115 (1998)

tradus de Cristian Ion

Robert Smith a fost un judoka american care pe parcursul antrenamentelor de la Kodokan în 1961, a participat şi la antrenamente la Aikikai pentru a se pregăti pentru un test în judo. Acolo a avut o întâlnire memorabilă cu Morihei Ueshiba, Fondatorul Aikido-ului. De asemenea, Smith a fost prezent la turneul de judo din San Jose, California în 1953, unde Koichi Tohei a învins cinci competitori puternici de judo în acelaşi timp!

În 1961, pentru a mă pregăti pentru examinarea de sandan la Kodokan, am petrecut patruzeci de ore la Hombu Dojo al lui Morihei Ueshiba, căzând şi rostogolindu-mă în aikido. Dojo-ul avea o cale excelentă pentru predarea artei. Plăteai o taxă nominală lunară şi puteai să practici de la 6 AM până la 12 PM (16 ore) în fiecare zi. Nimeni nu o făcea, evident, dar arta era cu certitudine disponibilă. Înşfăcai un partener – al meu era un băiat masiv de la ţară, un 2 dan din Kyushu – şi-i dădeai drumul la treabă. Partenerul meu avea încheieturi enorme şi nu mă puteam compara în nici un fel cu el la făcut flotări pe încheieturi (am realizat cum îşi dezvoltase astfel de încheieturi). Îmi era foarte greu să-i prind încheieturile. Dar, la naiba, bune exerciţii.

Shihan Morihei Ueshiba (1883-1969) a apărut de vreo două sau trei ori cât timp am practicat. Era de-a dreptul impresionant, subţire şi în formă, cu o faţă care radia de o sănătate înfloritoare. Avea obrajii atât de roşii încât mă întrebam cam neatent dacă nu cumva şi-i farda. Zâmbetul şmecheresc de copil nu l-a părăsit niciodată. Nu făcea mare lucru dar mă simţeam bine cu el prin jur.

În timpul celei de-a doua vizite a făcut ceva atât de impresionant încât îmi mai aduc şi acum câteodată aminte de acel lucru. Vorbindu-ne despre flexibilitate şi stabilitate, a cerut de la doi elevi (dintre care unul era frecventul meu partener din Kyushu) să-i apuce încheieturile, astfel încât unul a apucat încheietura de la mâna stângă a lui Ueshiba cu mâna dreaptă, în timp ce celălalt a apucat încheietura de la mâna dreaptă cu mâna stângă. În acest fel, toţi trei erau aliniaţi în faţa noastră. Mai apoi maestrul le-a spus să ţină foarte zdravăn, ceea ce au şi făcut, îndoindu-şi şi genunchii puţin, în acelaşi timp.

Apoi, mai repede ca fulgerul, Ueshiba şi-a îndoit genunchii şi şi-a trimis ki-ul prin încheieturi. Încheieturile nu s-au mişcat mult dar elevii au zburat subit prin aer, simultan. A fost atât de precis încât un sceptic ar fi putut spune că a fost coregrafiat şi repetat dinainte. Dar eu nu gândeam aşa. În schimb, am rămas perplex de felul în care Ueshiba a putut crea, doar printr-o uşoară îndoire a genunchilor, o torsiune rapidă necesară pentru a arunca două corpuri masive prin aer, simultan.

Când am reluat practica, m-am dus cu Kyushu la fiul lui Ueshiba, Kisshomaru, şi, cu ajutorul interpretării lui Kyushu, mi-am pledat cauza. M-am prezentat ca judoka, prieten al lui Donn Draeger. A dat din cap că îl cunoaşte pe Donn. I-am spus apoi că sunt un cercetător şi că am aplaudat întotdeauna ideile spirituale ale tatălui său precum şi realizările sale în akido, dar că ceea ce am văzut părea împotriva legilor fizicii. Ar putea demonstra tatăl său din nou tehnica, de data aceasta eu ţinând una dintre încheieturi? Ştiu că rezultatul ar fi acelaşi, dar pentru mine ca cercetător, ar fi mult mai bine dacă aş participa.

Fiul lui Ueshiba a zâmbit şi mi-a spus, “Domnule Smith, ukemi (căderea) pentru această tehnică este brutală şi te poţi răni”. Am răspuns politicos că în judo cad în acest fel deseori şi că am devenit chiar expert în această fază a artei. Deci nu este nici o şansă pentru o rănire. A zâmbit din nou, “O să-ţi dăm de ştire” – felul japonez (şi american) de a nu spune niciodată “Nu”.

Şi este mare păcat. Am scris despre practica mea de aikido din Tokyo într-un articol din septembrie 1961 în revista trimestriala Budokwai Judo: “Predarea se bazează pe principiul deductiv priveşte şi fă! Era dificil dar distractiv… Îmi menţin constatarea mea iniţială că încă sunt multe materiale nefuncţionale în aikido. Sunt prea multe cercuri ample, mişcări multiple şi paşi de dans cutezători. Ueshiba însuşi, deşi bătrân, arăta viguros şi eficient. Menţionez din nou, că nu am putut vorbi cu el din cauza programului încărcat. Regret acest lucru.”

Treizeci şi şapte de ani mai târziu încă regret acest lucru. În acel raport, ca un bun soldat, dădeam vina pe programul meu încărcat pentru că nu l-am putut întâlni pe Sensei Ueshiba. De fapt, nu am putut trece de fiul său. Mie însumi execuţia mi s-a părut autentică şi minunată. Din păcate, nu voi fi în stare să-i acord lui Ueshiba creditul pe care probabil îl merită pentru că îmi lipseşte dovada din mâini.

Mai târziu, în Asia de sud-est un maestru chinez demonstra execuţii similare, dar nici acesta nu m-a lăsat să particip. Ştiu de acesta că aranja dinainte desfăşurarea luptei, dar nu am fost niciodată sigur de aceasta în ceea ce îl priveşte pe Sensei Ueshiba. Performanţa sa ar fi putut fi adevărată. Zheng Manqing nu mi-a lăsat niciodată loc pentru astfel de ambiguităţi; când mi-a spus, “Fă ce vrei cu mine”, chiar a spus adevărul. Orice ar fi, încă am aceleaşi îndoieli pe care le-am avut şi atunci în ceea ce priveşte aikido-ului ca sistem.

De curând, i-am cerut părerea unuia dintre primii participanţi ai mişcării aikido-ului în America, încă din 1956, Al Holtman (6 dan în judo) din San Diego. Acesta a scris (04/12/1996):

Tehnicile din picioare care provin din jujitsu şi aikijutsu sunt într-adevăr foarte eficiente. Sunt mai mult de douăzeci de mişcări mai eficiente decât jujitsu – datorită naturii lor în spirală.

Oricine consideră, totuşi, aikido ca o metodă practică autoapărare practică se înşeală. Nu are partea de luptă la sol, o eroare importantă deoarece cele mai multe lupte – familia Gracie are dreptate aici – se termină la sol. Precum şi elevii din karate, elevii din aikido pur şi simplu nu sunt antrenaţi să lupte la sol.

Cele mai multe tehnici din aikido nu sunt practice. Elevii doar îşi fac iluzii asupra acestui fapt. Tehnicile se aplică împotriva diverselor prinderi ale încheieturilor şi părţilor corpului, loviturilor de tip japonez, care nu se întâmplă în realitate. Cei mai mulţi elevi din aikido, totuşi, nu sunt interesaţi atât de mult de autoapărare cât de filosofia legată de ki de care elevii beneficiază fizic, mintal şi probabil spiritual. Deşi aikido este valoros din acest punct de vedere, este limitat din punct de vedere combativ.

În ciuda problemelor mele analitice cu aikido, trebuie să presupun că Ueshiba a fost o figură singulară. Dovada acestui fapt este cel mai bun elev al său Koichi Tohei. Am auzit prima dată despre Koichi Tohei la primul campionat naţional de judo al Statelor Unite, în San Jose, California, 1953. Câţiva dintre noi discutam despre judo când cineva dintre noi a schimbat direcţia conversaţiei cu informaţia că un expert în ceva denumit aikido a venit din Hawai şi îşi va demonstra arta. Zvonurile erau că acest Tohei i-a învins pe cei mai buni luptători din Hawai, înainte de a-şi asigura posibilitatea de a preda acolo.

Mai târziu, într-o pauză a programului, iată că apare Tohei, un om mic cu un zâmbet mai mare decât el însuşi. S-a urcat pe scenă unde a suportat o varietate de insulte adresate persoanei sale. Trei judoka mari l-au prins de gât şi braţe simultan. A scăpat de ei aruncându-i prin aer. A demonstrat, mai apoi, un talent deosebit în practica cu beţele (bojutsu). Toate acestea au fost interesante şi plăcute de urmărit. Felul principal din meniu, care a urmat, ne-a lăsat cu gurile căscate. Tohei a invitat cinci centuri negre în judo să îl atace simultan. Cincisprezece s-au aliniat dintre care cinci au ieşit în faţă şi au sărit pe el. Nu erau atacuri multiple coregrafiate, în care cel care se apără are timp şi spaţiu destul pentru a face faţă câte unui singur atacator. Acea marfă contradictorie şi falsă care plictiseşte. Câtuşi de puţin. Au făcut un cerc şi l-au atacat pe Tohei aproape în unison. S-a mişcat printre ei aruncându-i în toate direcţiile, chiar şi unul în celălalt. Se ridicau, încercau din nou, şi ajungeau jos. Trei dintre ei au fost lacomi şi au încercat de trei ori, doar să-l lovească din nou. După aceasta entuziasmul a dispărut şi grupul a abandonat atacul.

Deşi se spunea despre Tohei că are un grad mare în judo, aruncările sale nu semănau cu tehnicile din judo. Părea că face lucruri precum tewaza (aruncări folosind doar braţele) şi răsuciri ale încheieturilor cu un astfel de elan încât zvonurile despre ki s-au răspândit printre audienţa copleşită. Totul se dizolva în faţa aplicaţiilor sale blânde şi rapide. Marele Jim Nisby, un judoka gigant şi fost jucător de fotbal în echipa reprezentativă a Californiei, unul dintre cei cinci atacatori, a încercat un blocaj de la cinci metri. Tohei a întins o palmă uşoară şi la oprit pe loc din drumul său, apoi, cu aproape aceeaşi mişcare l-a împins în grămada de corpuri. Totul a fost fabulos.

Nu l-am cunoscut niciodată bine pe Tohei dar i-am urmărit cariera în America şi prin alte locuri. Mai târziu s-a despărţit de Sensei Ueshiba şi a călătorit peste tot. Împreună cu Donn Draeger am luat prânzul cu Tohei între două zboruri la Aeroportul Naţional din Washington. Nu-mi amintesc multe din discuţie – zgomotul din restaurant era atât de mare încât nu auzeam ce spune – dar s-a întâmplat să fiu acolo şi l-am întrebat ce se întâmplă cu un mare maestru care zboară cu un avion care se prăbuşeşte. Mi-a spus zâmbind şi dând glumeţ din mână, ”Maeştrii adevăraţi nu zboară cu astfel de avioane!”

Altă dată, doi dintre elevii săi, cu gradul de 3 dan , m-au vizitat în Bethesda. Inevitabil, aceşti oameni prietenoşi au vrut să afle despre taiji. “Este blând”, am spus.

“Dar şi aikido nostru este blând”, a răspuns unul dintre ei. Mi-a încredinţat braţul pentru un test. Braţul său nu era rigid.

Dar nu era nici moale şi am putut să-i aplic “apăsarea în jos” (t’sai) din taiji de mai multe ori, cu succes. Colegul său a sărit şi el şi deşi braţul său era mai suplu decât cel al colegului său, tot “era împotriva” braţului meu, ceea ce mi-a permis să-l împing de jur împrejur cu uşurinţă. Au luat partea pozitivă a lucrurilor şi au început să-mi arate “braţul de neîndoit” din aikido.

Ceea ce îmi aduce aminte de o poveste pe care am auzit-o ani în urmă de la doi elevi de-ai mei, care studiaseră mai înainte cu Tohei şi instructori americani de aikido. Întâlniseră un canadian din judo de 4 dan, pe care eu îl cunoscusem ca un 2 dan onest şi umil. Dar bineînţeles că odată cu gradul, a devenit gradul. Elevii mei l-au văzut la Kodokan unde le-a spus că se duce să-l testeze pe Tohei – vor şi ei să meargă? Tohei era un dumnezeu pentru băieţii mei şi să vadă pe cineva bătându-şi joc de el – bineînţeles că s-au dus.

Ajungând la dojo-ul lui Tohei, cei trei au fost întâmpinaţi de El însuşi care îi cunoştea bine pe elevii mei. Pe canadian nu îl cunoscuse. Dar l-a cunoscut acum. Insensibil la practica în aikido a elevilor, canadianul l-a încolţit pe Tohei. Poate să vadă “braţul de neîndoit”? Tohei a dat din cap şi a întins un braţ. Canadianul a încercat să-l îndoaie cu o forţă medie, dar în zadar, după care şi-a folosit întreaga forţă ducând braţul către jos într-un arc, aplecându-l pe Tohei într-o poziţie precară. După care a dat drumul şi a anunţat, “Cam atât despre braţul de neîndoit”, după care a părăsit dojo-ul înfoiat ca un cocoş. Tohei s-a întors la elevii săi, fără îndoială deranjat, dar fără să arate nimic. Stânjeniţi, cei doi vizitatori au plecat şi ei la scurt timp.

După ce mi-au spus povestea, m-au întrebat de ce Tohei a îngăduit o astfel de înşelătorie. A simţit Tohei că canadianul îi era superior şi s-a oprit în acel punct? Sau a fost atât de surprins de proastele maniere încât l-a lăsat pe ins să-şi vadă de drum?

Le-am spus să-şi recompună feţele lungi. Niciuna dintre sugestiile lor nu era adevărată. Îl ştiam pe canadian şi chiar dacă ar fi avut câteva grade în plus nu ar fi putut fi sau nu l-ar fi putut bate pe Tohei. Le-am spus că au văzut un lucru minunat: un maestru, care când este înşelat de către o gură-mare, alege să nu reacţioneze în loc să pedepsească sau chiar să contreze pe înşelător. Tohei a riscat să-şi piardă onoarea în faţa elevilor proprii, pentru a evita orice relaţii cu un lucru atât de dizgraţios. Doar un om deosebit de sigur pe sine însuşi ar putea face aşa ceva. În sfârşit, le-am spus – deja începuseră să se lumineze un pic – că Tohei anunţase public că nu va mai accepta nici o provocare şi că ceea ce văzuseră în acea seară era doar o parte din anunţul său. Şi-a demonstrat puterile, probabil de zeci de ori şi fără îndoială o va mai face. Dacă canadianul îşi dorea cu adevărat să termine cu Tohei ar fi trebuit să o facă în contextul unui antrenament. Acela ar fi fost locul pentru o violenţă fără forme, caz în care sunt sigur Tohei i-ar fi răspuns cererii josnice.

Este un vechi proverb chinezesc, “Trebuie să-ţi câştigi dreptul de a putea pune o întrebare”. Canadianul nu şi-a câştigat dreptul de a fi distrus. Eticheta acceptată cere ca să te înscrii în practică înainte de a fi bătut.

ROBERT W. SMITH a practicat, predat şi scris despre artele marţiale asiatice mai mult de cincizeci de ani. Ca adolescent s-a antrenat sub îndrumarea unor eminenţi antrenori de box occidental şi lupte, mai târziu dedicându-se judo-ului. Smith a fost iniţiat în judo-ul “rudimentar” al forţelor marine în timpul celui de-al doilea război mondial (1944-46), după lăsarea la vatră începând judo-ul real în Chigaco. În timpul unui turneu CIA în Taiwan (1959-62) şi-a început conversia la boxul chinezesc sub îndrumarea unor renumiţi maeştri. A predat unor numeroşi studenţi această artă, în zona Washington D.C. unde a lucrat ca ofiţer pentru CIA.

Cea de-a patrusprezecea carte a lui Smith, Contemplaţii Marţiale, va fi publicată în primăvara anului 1999 de către Via Media Publishing Company. Această carte înregistrează detalii fine şi înţelegeri asociate cu anii săi de studiu în domeniul artele marţiale, din USA şi străinătate. Bazată pe reflexii asupra oamenilor şi locurilor care au format artele marţiale în cel de-al douăzecilea secol, Contemplaţii Marţiale va fi, fără îndoială, o lectură profundă şi plăcută.