Aikido Journal Home » Articles » Ascuns la vedere Aiki News Japan

Ascuns la vedere

de Ellis Amdur

Published Online

tradus de Victor Ioncu

În blog-ul meu recent, Aikido is Three Peaches, am încercat să schiţez cum îşi descria Ueshiba Morihei propriul aikido, bazându-mă pe transcrierea lungă a prezentării făcute Byakko Kai-ului lui Goi Masaharu. Rezumând, eu cred că: a) Vedea practica aikido ca pe un fel de kotodama fizică, pentru a-i da lui (şi probabil altora) puterea de a juca rolul primordial al omenirii de a uni Cerul şi Pământul. Aikido, pentru Ueshiba, era misogi, un ritual de purificare. Nu e nici o îndoială că el îl vedea ca pe o artă marţială, dar scopul principal nu era de a merge la război, autoapărarea sau îmbunătăţirea relaţiilor umane. Că acestea ar putea surveni era ceva intrinsec artei dar secundar faţă de ţelul ei mult mai important. b) Ueshiba nu se vedea ca pe o figură mesianică cu scopul de a răscumpăra omenirea sau de a o converti la convingerile sale. În schimb era un fel de şaman, cu responsabilitatea de a media şi de a îndrepta relaţiile dintre Cer, Pământ şi Om. De aceea, el nu a jucat un rol activ în a-i ajuta pe alţii să devină ca el. Practicanţii de Aikido erau, pentru el, ca muncitorii pe o linie de asamblare - îşi aduceau aportul practicând şi asta, ca şi rugăciunile, creştea energia spirituală. În acelaşi timp credea că şi alţii pot fi ca el, dar, aşa cum i-a spus lui Terry Dobson, era la latitudinea fiecăruia să „descopere singur”. c) Prin ukemi, nu prin imitarea tehnicii profesorului se dobândeşte priceperea aiki. Acest lucru duce la o rezonanţă fascinantă în crearea îndemânării şi forţei.

- Tori funcţionează mult aşa cum o face uke în koryu - furnizându-i lui uke din practica aikido practice (de fapt tori, din perspectiva koryu) un set de probleme de intensitate şi dificultate crescătoare pe care el sau ea trebuie să le rezolve - sensibilitate, contopire, menţinerea conectării, integritatea mişcării, vulnerabilitatea la atemi, abilitatea de a executa atemi, etc.

- Dacă uke şi tori sunt preocupaţi de această funcţie, uke devine din ce în ce mai puternic şi acest lucru se manifestă printr-o abilitate sporită în waza, în particular la armonie şi contra-tehnici.

- Dacă uke nu e conştient sau atent la asta, ŞI dacă profesorul vede rolul lui uke ca un mijloc de a-şi etala propria îndemânare, uke nu va „absorbi” niciodată lecţiile şi se va comporta ca o maimuţă dresată pe sârmă.

Rezultatul unei astfel de practici ar trebui să fie dezvoltarea unui individ care este atletic, suplu şi prompt la confruntarea cu forţa, din orice direcţie ar veni aceasta. În plus, antrenamentul dur şi căderile aspre vor dezvolta şi o tărie intrinsecă. Nicăieri în sistemul de practică de mai sus, totuşi, nu există antrenamentul pentru a dezvolta puterea explozivă care să arunce oponentul prin aer, aşa cum vedem într-un film din 1935 cu Ueshiba la Asahi News dojo. Nicăieri în acest antrenament nu găsim nici puterea tenace a lui Ueshiba de a scoate din rădăcini un copac pe care Yukawa, cel mai puternic om din Kobukan, nu l-a putut clinti (aşa cum descrie Shioda Gozo), sau de a sta înrădăcinat la marginea tatami-ului cu o masă de soldaţi încercând să-l împingă şi nereuşind să-l urnească (aşa cum descrie Shirata Rinjiro).

În unele cercuri se pretinde că, deşi Ueshiba era unul din cei mai puternici practicanţi de Daito-ryu ai lui Takeda Sokaku - poate cel mai puternic - sub influenţa practicilor sale religioase, Daito-ryu practicat de el s-a schimbat într-un asemenea grad încât a devenit altceva, o artă marţială diluată - aikido. Ueshiba chipurile ar fi rotunjit şi ar fi făcut expansive tehnicile precise şi concentrate ale Daito-ryu, slăbindu-le şi diluându-le conţinutul marţial.

Cu siguranţă e drept să criticăm waza „iepuraşilor-aiki”: mişcări pufoase şi aerisite care imită natura - curgerea norilor pe cer, a vântului prin copaci sau a apei pe canal. Putem să-i criticăm şi pe cei care învaţă pe dinafară numai un mic rezumat de tehnici din aikido-ul standard, ca şi cum acest set ar acoperi toate eventualităţile luptei. E la fel de valabil să criticăm - cel puţin pe motiv de naivitate - încercarea de a ne duce direct către un fel de „aikido divin”, dincolo de formă şi tehnică. Dacă există un drum spre cer, bunele intenţii nu ne vor duce acolo - în realitate trebuie să urmăm „poteca”. (În acelaşi timp trebuie să avem grijă ca poteca să fie numai drumul de cărămizi galbene şi tot ce vom reuşi va fi să ajungem în Oraşul de Smarald, dar asta o lăsăm pe altă dată).

Totuşi nu-mi amintesc nici un caz în care cineva să fi încercat (cel puţin nu cu succes) să adreseze aceste critici lui Ueshiba Morihei. Într-una din relatările pe care le-am citit în Aikido Journal, generalul Miura, un practicant de Daito-ryu, l-a provocat pe Ueshiba, crezând că acesta a trădat Daito-ryu cu „inovaţiile” sale, dar a fost învins cu uşurinţă şi s-a lăsat convertit. Cu siguranţă e posibil ca Takeda Sokaku să fi fost un artist marţial mai „puternic” decât Ueshiba Morihei - Hisa Takuma se pare, credea acest lucru - dar oare vreunul din succesorii lui Takeda i-a fost egal? Îmi amintesc că am citit un interviu cu Takeda Tokimune în care declara: “Era elevul favorit al lui Sokaku … . D-l Ueshiba îl însoţea tot timpul pe Sokaku. Era mai important să călătorească cu Sokaku decât să studieze cu el în timpul dedicat practicii. Şi, mai mult era instruit ca asistentul lui Sokaku … . . Se antrena mai mult ca oricine. Era foarte entuziast şi tatăl meu îl instruia intensiv.”

Oare Ueshiba şi-a dobândit toată priceperea de la Daito-ryu - o artă pe care a predat-o în propria-i versiune până prin anii treizeci, punct în care a permutat gradat tehnicile, oferind Daito-ryu Lite pentru edificarea spirituală a maselor? Deşi această afirmaţie e comună, eu o găsesc controversată datorită imensului respect ca artist marţial pe care Ueshiba l-a primit după alterările sale - de la oameni din afara propriei şcoli. Pentru a da doar două exemple, există un interviu publicat recent în Aikido Journal de un instructor faimos de karate - Konishi, cred că -i era numele - care îl nume ape Ueshiba cel mai mare artist marţial pe care l-a întâlnit vreodată. Haga Jun’ichi, faimosul/infam campion de kendo/iaido, se referea la Ueshiba ca la cel mai bun spadasin din Japonia.

O mai găsesc controversată pentru că el, singurul dintre discipolii lui Takeda, este descris nu numai ca maestru al aiki, ci şi ca fiind extrem de puternic - şi ca exercitând şi manifestând acea putere cu totul altfel decât un halterofil şi, de asemenea, altfel decât alţi practicanţi de Daito-ryu. Aptitudinile sale aikijutsu şi jujutsu sunt aproape sigur bazate pe Daito-ryu, dar se datorează într-o mai mare măsură lui Ueshiba.

Dacă Ueshiba era atât de mare, totuşi, de ce a fost o scădere gradată a măiestriei practicanţilor de aikido de-a lungul ultimelor două generaţii - de la giganţii epocii dinainte de război, la strălucirea de imediat după război, la doar excelenţa shihan-ilor tineri din prezent? Nu există nimeni printre tinerii shihan-i care să fie impunător în marea comunitate de arte marţiale. E atunci adevărat că aikido e, de fapt, o practică diluată? Sau aikido are un potenţial minunat, dar Ueshiba era un profesor atât de mediocru încât n-a reuşit să comunice ceea ce ştia? Sau aikido-ul său era reproductibil şi bine predat, dar aproape nimeni n-a dat de fapt atenţie la ceea ce preda el în realitate? Nu materialul ezoteric despre Cer, Pământ şi Om - eu mă refer la arta fizică.

Să postulăm că Ueshiba a îndepărtat câte ceva din corpul Daito-ryu - nu numai waza şi kata - ci şi material intrinsec. Pentru că a descărnat şi a rotunjit tehnicile transformându-le în aikido, elevii lui au pierdut accesul la informaţia care i-ar fi ajutat să devină practicanţi de prim rang de Daito-ryu. Dar în loc să presupunem că această viciere a waza era acceptabilă pentru Ueshiba pentru că avea mintea la zeii Shinto şi la nori purpurii, să mai postulăm că asta n-are importanţă pentru că el preda altceva care, observat cu atenţie, făcea arta sa la fel de puternică şi de eficientă ca cel mai bun Daito-ryu.

Există relatări - probabil reclamaţii jalnice - ale multor elevi ai lui Ueshiba că preda o tehnică numai o dată şi că elevii erau lăsaţi de capul lor să descopere despre ce e vorba. Totuşi acest lucru nu e neobişnuit. Unul dintre profesorii mei koryu mi-a spus că odată practica pe margine - probabil suburi, când unul din bătrâni a strigat la el: „Puştiule, ia uite!”. A făcut kata o singură dat - şi el trebuia să-şi dea seama exact ce s-a prezentat. De mai multe ori eu i-am învăţat pe elevii mei o kata cu unul sau două minute înainte de a ieşi pe scenă la un embukai (demonstraţie), aşteptându-mă ca el să o execute corect. Dacă ştie esenţa şcolii, e uşor să pună detaliile cap ala cap. Prin urmare e simplist să pretindem că bătrânul ţinea bunătăţile doar pentru el numai pentru că metoda sa de predare era mai severă.

Într-o conversaţie pe care am avut-o de curând cu Stanley Pranin, l-a pomenit pe Suzuki Shingoro, unul din prietenii din tinereţe ai lui Ueshiba. Din când în când, Ueshiba se întorcea la Tanabe, unde se întâlnea de obicei cu Suzuki şi cu alţi câţiva prieteni vechi. În relatarea pe scurt a unei călătorii, Stanley arată că Ueshiba avea, numai aici probabil, o relaţie de la egal la egal cu semenii - nu de luptătorii pe care-i pregătea se simţea aproape, nici de şamani şi de guru - ci pur şi simplu de prieteni. Aceasta e o poveste fascinantă şi sper că Stanley va adăuga cândva amănunte la scurtele sale relatări despre interviurile cu aceşti prieteni vechi.

Stanley mi-a spus şi altceva foarte important. Shingoro avea cam 1,80 m şi peste 100 kg. Era campion local de sumo. Shingoro a povestit că atunci când Ueshiba s-a întors după o pregătire considerabilă în Daito-ryu, chiar şi atunci, nu se putea măsura cu forţa lui Suzuki. Dar la scurt timp după ce a stat la sediul Omotokyo, s-a întors din nou acasă şi în acel interval devenise incredibil de puternic. Suzuki a declarat că nu putea să-l înfrunte.

Punctul de vedere romantic ar fi că Ueshiba avusese un fel de experienţă magică, spirituală, care îi trezise puterile paranormale până atunci întemniţate - un fel de „energia dragonului” care stă, încolăcit şi adormit, la baza coloanei sale vertebrale pentru a izbucni numai după ce Ueshiba s-a adăpat dintr-o sursă cosmică. Două probleme: În primul rând, Ueshiba nu a pretins să fi avut vreo experienţă de iluminare decât mulţi ani mai târziu şi aceea privea înţelegerea unităţii cosmice, nu puterea - a venit după ce îşi dobândise puterile; în al doilea rând, dacă iluminarea ar fi fost suficientă pentru a dezvolta abilitatea de a folosi o forţă paranormală, atunci ar fi trebuit să existe călugări zen titanici, preoţi shugendo şi vrăjitori taoişti aruncând prin toată Japonia cu bolovani şi cu trunchiuri de copac.

Există de mult speculaţia - mai ales în Occident dar şi de la Abe Seiseki - că Ueshiba trebuie să fi învăţat metode secrete de antrenament într-una din călătoriile sale în China. Aşa cum am mai scris şi înainte: datele nu prea se potrivesc. Dobândise puterea şi dibăcia uimitoare înainte de prima sa călătorie în China şi o analiză a datelor în care a fost acolo, cu cine a fost şi cât de puţin timp a avut să se întâlnească cu cineva, cu atât mai puţin să fie iniţiat în vreo artă marţială chinezească veritabilă face totul extrem de îndoielnic.

Ar fi putut învăţa aceste metode de antrenament - qigong, cum sunt denumite în China - în altă parte? Este, de fapt, foarte posibil. Comunitatea Omotokyo la începutul secolului semăna cu o întruchipare japoneză a două organizaţii similare din alte ţări: aceea a lui Gurdjieff din Europa în anii 1920 şi 1930 şi cea a lui Sri Bhagwan Rajneesh din India şi America. În toate trei cazurile, secta era condusă de un escroc genial, cumplit, provocator din punct de vedere sexual, având atât realizări spirituale veritabile cât şi slăbiciuni umane, incluzând setea de putere şi un simţ grandios că li s-ar cuveni toată opulenţa pe care adepţii le-ar putea-o oferi. Nu putem nega, totuşi, că fiecare din ei era un geniu pasionant şi charismatic care atrăgea spre sine suflete asemănătoare: lacomi spiritual, lacomi material, căutători sinceri şi alţi oameni cu împliniri considerabile în propriul domeniu. Era un fel de centru New-Age cu fanatici ai dietelor, yogini, şamani, filozofi şi practicanţi de tot felul de exerciţii spirituale ezoterice.

În cazul Omotokyo, contactele cu China erau în realitate foarte adânci. Deguchi a incorporat doctrina taoistă, a transcris-o în mitologie şi limbaj Shinto şi a pretins că e a lui. A avut contacte cu secte similare neo-taoiste atât din China câr şi din Tibet. Nu numai că a călătorit în China, dar China, şi restul Asiei au venit la el.

Am purtat timp de multe luni o vastă corespondenţă cu un prieten de-al meu - Mike Sigman. În principal am vorbit despre metodele de a genera aşa-numita putere internă, acesta fiind un domeniu de care deveneam din ce în ce mai fascinat, domeniu în care Mike are mulţi ani de studiu înaintea mea. El observă câteva puncte cu privire la aikido: întâi, în filmele cu vechii maeştri, îi vede executând tehnici care manifestă câteva din aceleaşi principii ca artele marţiale „interne” chinezeşti; apoi, exerciţiile de bază ca torifune-undo şi furitama sunt practici standard qigong în China şi pot fi folosite pentru dezvoltarea puterii - nu dezvoltare musculară standard de tip culturist, ci aşa-numita dezvoltare a qi-ului. Acesta trebuie considerat un proces biomecanic de dezvoltare neuromusculară, nu crearea unor raze cosmice invizibile pe care le poţi lansa după bunul plac. (Neavând deprinderi sau cunoştinţe „la prima mână” în acest domeniu, nu voi merge mai departe cu explicaţiile. Voi reveni în cinci sau zece ani dacă studiile mele vor da vreun rezultat în această direcţie.)

Ce încerc să sugerez e că Ueshiba, deja un om hotărât şi foarte priceput, unul dintre cei mai buni elevi Daito-ryu ai lui Takeda Sokaku l-a întâlnit pe Deguchi şi a devenit artistul său marţial de companie. Cred că a întâlnit alţi oameni, probabil chinezi, sau japonezi mistici care călătoriseră în China, Tibet sau India şi aici a învăţat exerciţiile qigong de dezvoltare a puterii. Mai departe, pentru că învăţase aceste metode de pregătire în contextul religiei la care se convertise cu pasiune, le-a tratat ca pe nişte practici spirituale, pe care le vedea ca informaţii preţioase, nu ca pe simple mişcări mecanice.

Am făcut o căutare scurtă pe site-ul Aikido Journal, ca şi pe alte site-uri de pe web, şi am găsit menţionate aproximativ opt exerciţii diferite. M-aş referi la următoarele două pentru a urma învăţăturile lui Abe Seiseki în acest domeniu. www.page.sannet.ne.jp/shun-q/INTERVIEW-E.html şi http://www.doshinokai.com/article4.htm, ca şi cartea lui John Stevens The Essence of Aikido. Abe sugerează un antrenament de câteva ore pe zi. În sprijinul acestui lucru, îmi amintesc de un interviu cu unul dintre primii elevi ai lui Ueshiba (din nefericire nu-mi mai aduc aminte citatul) în care el, tânăr fiind, l-a întrebat pe Ueshiba care era secretul puterii sale fizice şi marţiale. El a răspuns că era vorba de chinkon-kishin şi de misogi. Asta, oameni buni, dovada indubitabilă - o explicaţie clară în loc de o evaziune mistică.

În artele marţiale japoneze există o serie de secrete - Gokui. Cele mai lumeşti sunt trucuri sau tehnici speciale pentru a învinge alţi oameni în luptă. Altele sunt prezentate la capătul drumului - practici precum mikkyo, care pot fi folosite pentru a intra în experienţa fondatorului şcolii sau pentru a obţine puteri sau cunoştinţe speciale. În fine, mai este un tip de Gokui: “ascunse la vedere”. Profesorul le face la fiecare lecţie şi toată lumea le ignoră, aşteptând să se termine „încălzirea” sau „chestiile de bază” pentru a trece la treaba adevărată. “Descoperă singur”, spunea bătrânul. E posibil să nu fi vrut să spună că trebuie să rătăcim în alte arte şi tărâmuri sau să căşunăm pe alţi profesori ezoterici, fie ei zen, yoga, t’ai chi sau shin shin toitsu al lui Tempu Nakamura? Poate tot ce voia să spună era să fim atenţi la ce se face la ore.*

Aşa că vă ofer câteva subiecte de cercetare:

- Unii din cititorii mei poate au contacte cu Omotokyo. Întrebaţi! Unii din elevii lui Ueshiba din comunitatea Omotokyo trăiesc încă. Sunt bătrâni, dar în viaţă. Întrebaţi dacă vreunul îşi aminteşte alţi profesori făcând orice fel de pregătire solitară sau dacă Ueshiba, în zilele sale mai transparente din tinereţe, a oferit vreo instruire detaliată în dezvoltarea puterii şi a ki-ului. Dacă da, ce anume a predat? Ce structură fizică? Ce şabloane şi metode de respiraţie? NOTĂ: Detaliile metodelor de respiraţie sunt de o importanţă covârşitoare! Mai există de fapt tehnologia în lumea aikido supravieţuitoare?

- Unii din cititorii mei poate studiază cu unii din elevii mai vârstnici ai lui Ueshiba, încă în viaţă. Abe Seiseki, aşa cum am citat mai sus, pare să se străduiască să predea aceste cunoştinţe. Dar Sudanomari Kanshu? Mai există şi alţii în viaţă? Întrebaţi! Pot declara din propria experienţă că profesorii nu sunt totdeauna aşa de secretoşi pe cât se pretinde. Pur şi simplu aşteaptă ca cineva să-şi manifeste interesul. Oare Ueshiba a pus accentul pe practica în picioare sau pe cealaltă, aşa-numită „aiki taiso” ca pe ceva mai mult decât exerciţii de încălzire, de fapt un studiu pe termen lung pentru dezvoltarea puterii? Întrebaţi-i. Au mai rămas doar câţiva ani, după care nu va mai exista şansa de a-i mai întreba.

- Încercaţi un experiment. Faceţi aceste exerciţii timp de o oră sau mai mult pe zi. Există totuşi o problemă. Exerciţiile vor trebui coordonate cu respiraţia şi cu structura neuromusculară. Dacă nu le aveţi, procuraţi-vă DVD-uri cu Ueshiba în care este arătat efectuând aceste exerciţii. Urmăriţi-le iar şi iar pentru a-i descoperi tiparele respiraţiei. Cum se mişcă abdomenul? Gura? Gâtul?

Ar fi minunat dacă oamenii într-adevăr versaţi în aceste proceduri ar fi în viaţă. Sunt sigur că fiecare avea o bucată din puzzle, mai degrabă decât o privire de ansamblu asupra întregului sistem.

Aceasta, cred eu, este veriga lipsă în crearea aikido-ului lui Ueshiba. Da, aikido e interesant, indiferent de orice. Oferă împăcarea duşmanilor, arta marţială a iubirii, mişcare fizică, echipament „cool”, prieteni minunaţi şi chiar câteva tehnici de autoapărare. Dar e el incredibil? Asta e c m-a atras de la început - kung fu-ul pe care-l studiam pe-atunci era la fel de „cool” (mai puţin chestia cu „arta marţială a iubirii”). Dar aikido m-a atras iniţial datorită potenţialului său pentru ceva splendid. Şi, fie-mi iertat, tehnicile în sine nu sunt splendide - metode similare pot fi găsite în diferite alte arte marţiale.

Printre motivele pentru care Daito-ryu devine popular este şi marea varietate şi sofisticare în bagajul de tehnici, ca şi pregătirea sofisticată în tehnicile aiki. Dar repet - poate ce a făcut din aikido ceea ce era în mâinile lui Ueshiba n-a fost numai o diluare, o limitare şi o spiritualizare a tehnicii. Probabil veriga lipsă - dezvoltarea puterii într-o formă foarte diferită de cea a Daito-ryu - este ce a adăugat Ueshiba pentru a face ca elementele îndepărtate din Daito-ryu să fie irelevante pentru aikido-ul său. Poate că a fost mai explicit în predarea respiraţiei şi a metodelor de dezvoltare a puterii cu primii săi elevi sau poate că ei erau mai însetaţi şi acordau mai multă atenţie la tot ce făcea, chiar dacă înţelegeau sau nu, şi în acest fel oameni ca Shioda, Inoue, Shirata şi Tomiki, pentru a pomeni doar câţiva, au fost giganţi la rândul lor.

Într-un interviu faimos, Ueshiba a fost întrebat: “Aţi descoperit aikido în timp ce studiaţi Daito-ryu cu Sokaku Takeda?” A răspuns: “Nu. Ar fi mai exact să spun că Takeda Sensei mi-a deschis ochii asupra budo.” Multă lume a citit această declaraţie şi a văzut-o ca pe o desconsiderare a lui Takeda, ca o umflare de către Ueshiba a propriului rol, în acelaşi timp ca o nerecunoştinţă faţă de profesorul său. Alţii au ales să interpreteze că Ueshiba spune de fapt că Takeda l-a învăţat ce să NU fie. E la fel de posibil ca Ueshiba să fi fost şi precis şi respectuos. Mai degrabă decât o desconsiderare tranşantă, poate fi pur şi simplu o declaraţie clară care arată unde s-a oprit influenţa lui Takeda. Aikido era într-adevăr altceva - şi influenţa Omotokyo nu a fost numai spoială spirituală - pregătirea yin/internă a completat ceea ce luase Ueshiba de la Daito-ryu. Dacă am dreptate, aikido are încă potenţialul de a fi un studiu complet şi splendid. Dar fără antrenamentul despre care Ueshiba însuşi spunea că e secretul puterii sale, tot ce ne-a mai rămas e echivalent cu acele contururi cu cretă de la locul crimei. Poziţia e corectă şi toate membrele sunt la locul lor. Ce lipseşte e corpul.

*Apropo, nu cred, bazându-mă pe declaraţiile lui Tohei Koichi, că a învăţat tot ce i-a oferit bătrânul - dar în concepţia lui de relaxare, pe care a cuplat-o cu alte studii suplimentare, trebuie să fi învăţat o bucată destul de mare şi s-o fi adaptat în felul său. Tohei, în ciuda dezinteresului pentru misticism pe care-l afirmă, era foarte atent şi din acest motiv, tânăr fiind, a intrat în graţiile lui Ueshiba, oricât de diferite ar fi fost personalităţile celor doi.

Autor al: Dueling with Osensei şi Old School, ca şi al noului DVD didactic: Ukemi from the ground up.

www.edgework.info

(nota editorului: acest articol a fost publicat original ca blog)