Aikido Journal Home » Articles » Cum să facem faţă unei lumi violente Aiki News Japan

Cum să facem faţă unei lumi violente

Available Languages:

de Ken Good

Aikido Journal #101 (1994)

tradus de Cristian Ion

Rata actelor de violenţă întâmplătoare pare să crească, cel puţin în Statele Unite. Deşi mulţi dintre noi speră să-şi îmbunătăţească abilităţile de autoapărare prin antrenamentul aiki, totuşi cât de reală este această speranţă? Aikido Journal a cerut profesioniştilor în impunerea legii să răspundă la câteva întrebări despre cum putem face faţă confruntării cu violenţa. Utilizând ca punct de plecare incidentul din decembrie 1993 din trenul personal Long Island, în care o persoană şi-a pierdut controlul omorând şi rănind prin împuşcare câteva zeci de pasageri, am pus experţilor următoarele întrebări:

• Ce sfaturi puteţi da unui pasager aşezat în compartimentul unui tren dacă cineva începe să tragă cu o armă?

• Ar trebui acest individ neantrenat să încerce să-l dezarmeze pe agresor?

• Ce aţi face dumneavoastră pentru a face faţă agresorului?

• Există metode de distragere prin care să redirecţionaţi atenţia agresorului în altă parte?

• Există tehnici predate în dojo care pot fi utilizate în această situaţie?

• Ce pot face martorii agresiunii în timp ce aşteaptă sosirea poliţiei sau personalului de urgenţă?

• Există vreo modalitate de a diminua panica pasagerilor?

• Care sunt paşii ce trebuie urmaţi pentru a ne proteja în zone publice aglomerate precum tren, metrou sau autobuz?

• Sunteţi pentru interzicerea sau planificarea restricţiilor la vânzarea de arme de foc în efortul de a reduce numărul incidentelor de atac armat?

• Ce trebuie să ştie persoanele care călătoresc în străinătate când vizitează oraşele mari cu violenţă frecventă?

Analizarea acestei situaţii este cel puţin solicitantă. Doresc să menţionez ajutorul primit de la mulţi prieteni la scrierea acestui articol, în special David Manyard şi James Williams. Dnul Manyard a fost o forţă semnificativă ce a contribuit la modelarea părerii mele datorită bunelor sale concepte tactice şi a prieteniei strânse dintre noi doi. Dnul Williams a fost profesorul meu. Experienţa sa include treizeci de ani de practică a diverselor arte marţiale precum Shorin-ryu Okinawa-te, tae kwon do, Tang Soo Do, judo, Amis de Mano, box, kick-boxing, Hung Gar Kung Fu, Temple tai chi Wayson Liao, Grade Jiu Jitsu, aikijujutsu (14 ani). De asemenea, el a servit ca ofiţer în infanteria Statelor Unite.

Dave Manyard şi cu mine am petrecut ultimii 15 ani lucrând cu arme de foc şi utilizarea lor tactică într-o mare varietate de situaţii, inclusiv aplicaţii militare la Forţele Navale Speciale cu Echipa SEAL Unu. Datorită funcţiei mele prezente, de director de curs pentru antrenarea forţelor de securitate ale flotei navale a Statelor Unite, am avut oportunitatea unică de a lucra cu multe unităţi militare, agenţii federale şi echipe de poliţie SWAT, conducând antrenamente cu risc ridicat. Departamentul nostru desfăşoară simulări de lupte cu arme de foc, utilizând arme semi-automate şi pistoale cu proiectile cu vopsea. Am antrenat mii de elevi, unii dintre ei ajungând în lupte reale cu arme de foc, după terminarea antrenamentelor. Discutând cu aceşti indivizi mi-am dat seama de eficienţa abordării antrenamentelor în acest fel.

Am fost obligat de multe ori să-mi folosesc arma împotriva fiinţelor umane, în situaţii de autoapărare. Pe parcursul antrenamentelor pot doar să estimez că am participat la mai mult de treizeci de mii de lupte simulate. Pe parcursul acestor antrenamente, care de obicei implică douăzeci de indivizi, sunt trase pe zi cam zece mii de proiectile, în diferite scenarii de antrenament. Numărul enorm de activităţi mi-a imprimat pur şi simplu principiile luptei cu arme de foc în corpul şi mintea mea. Extinderea logică a fost să dezvolt compania Combative Concepts, o companie de consultanţă care desfăşoară antrenamente pentru cei care poartă arme de foc datorită profesiei, sau pentru cei care sunt interesaţi în utilizarea armelor de foc pentru autoapărare. Conceptele noastre asupra luptelor cu armele de foc şi principiile tactice asociate au evoluat constant de când am decis să abandonăm “manualul de scenarii” pe care îl primisem la început în antrenamentele noastre militare. A fost interesant să observăm multele paralele dintre aiki şi principiile noastre demonstrate asupra armelor de foc. Implicarea constantă în lupte simulate cu arme de foc ne-a forţat să ne reevaluăm metodele iniţial “dure”. O analiză precisă, pas cu pas, ne-a modificat semnificativ abordarea antrenamentelor şi a utilizării tactice a armelor de foc. Nimeni nu poate suporta penalizări prelungite din partea armelor de foc sau a armelor cu tăiş. Este mai bine să-ţi citeşti oponentul, să fuzionezi cu el şi să-l laşi să se manifeste sau să-l forţezi să facă o greşeală. Greşeli precum supraevaluare datorită unei analize incorecte a ţintei, mişcări haotice, probleme de control al vitezei, agresiune exagerată, au fost evidente la mulţi dintre elevii pe care i-am întâlnit.

Pistoalele sunt arme extrem de eficiente, aşa cum s-a demonstrat în tragedia de la New York. Puteau lucrurile să fie diferite? Probabil că da. Accentul principal al acestei discuţii va fi pus pe subiectul unei persoane neînarmate faţă în faţă cu un atacator înarmat. Nu este nimic nou pentru cineva care studiază un sistem de luptă. În acest caz atacatorul are o armă de foc. Cum veţi reacţiona?

Înainte să determinăm ceea ce trebuie făcut în cazul unui atacator cu o armă de foc, haideţi să petrecem puţin timp determinând felul în care gândeşte atacatorul şi ceea ce trebuie să surmonteze pentru a-şi efectua cu succes atacul.

În acest caz sistemul total de arme este constituit dintr-un bărbat instabil, în posesia unei arme. Atacatorul psihotic are de la bun început multe avantaje. Îşi selectează arma şi decide locul şi timpul în care doreşte să-şi iniţieze atacul. Poate petrece un timp considerabil planificând, pentru a-şi asigura un avantaj tactic maxim. Îşi selectează victimele, atribuindu-şi puterea de a decide cine trăieşte şi cine moare. Nu este interesat de consecinţele acţiunilor sale, ci doar de distrugerea celor pe care şi i-a ales ca ţintă. Nu regretă nimic şi nu îi pasă că cei dragi vor jeli moartea voastră. Dacă credeţi că veţi fi exceptaţi, cruţaţi pentru că aveţi o fire blândă, deveniţi exact victima pe care a căutat-o de la bun început. Veţi cădea la fel ca ceilalţi când arma începe să vorbească.

Atacatorul trebuie să dea o lovitură mortală într-o zonă vitală, ceea ce nu este atât de simplu pe cât pare. Reţineţi, vă rog, că nu vă încurajez să alergaţi în calea gloanţelor!!! Totuşi reţineţi – gloanţele ucid prin distrugerea organelor majore, a sistemului de transport al sângelui, sau prin traumatizarea sistemului nervos. Din punct de vedere statistic, rănile prin împuşcare nu sunt întotdeauna mortale, deşi mulţi cred contrariul. Mărturiile adevărate asupra rezistenţei uimitoare a victimelor împuşcate sunt prea numeroase pentru a le putea cita. De asemenea, este interesant de reţinut că în conflicte care implică doi combatanţi înarmaţi cu arme de foc, deseori la distanţe mai mici de trei metri, 85% din focuri ratează complet ţinta!

O luptă cu arme, foarte mediatizată, a avut loc la începutul lunii februarie în San Diego, California, între proprietarul unui magazin şi nişte hoţi. Această luptă îmi exemplifică punctual de vedere. O cantitate enormă de gloanţe a fost schimbată, fără ca nici unul dintre gloanţe să-şi atingă ţinta. De ce acest lucru se întâmplă tot timpul? Lipsa timpului pentru posesorii armelor de foc? Lipsa intenţiei? Nu cred că acestea sunt răspunsurile. Presiunea cauzată de încleştare transformă acţiuni simple într-unele extreme de greu de îndeplinit. Factori precum condiţiile de iluminare, mişcarea, creşterea nivelului de adrenalină datorită stresului extrem pot schimba evenimentul într-un mod radical. Simplu spus, cineva a luptat în afara luptei. Nici o plajă de situaţii statice nu poate simula toate condiţiile unei încleştări reale dinamice.

Recent în San Diego, California, un individ a îndreptat o armă asupra a doi ofiţeri de poliţie, deşi nu a tras deloc. Ofiţerii au tras câteva focuri, omorând un trecător. Investigaţiile ulterioare au dezvăluit că motocicleta unuia dintre ofiţeri (mijlocul de transport în acest caz) a fost lovită de gloanţele unuia dintre ei, la un unghi de foc care nu avea nici o legătură cu linia de foc intenţionată. Ce s-a întâmplat? Ofiţerii au fost supuşi unei presiuni extreme ceea ce a creat rezultate fizice nedorite şi tragice.

Din nou în San Diego, un ofiţer SWAT dintr-un oraş învecinat, cu care am avut privilegiul să ne antrenăm, a fost implicat într-o luptă cu trei suspecţi toţi înarmaţi cu puşti. Când ne-a relatat evenimentele, ne-a spus că principalul lucru care a fost în mintea sa a fost să se mişte intenţionat şi să-şi analizeze ţintele. Ofiţerul a ajuns la început faţă în faţă cu primul suspect într-o zonă liberă pe o alee, la mai puţin de trei metri. A început să se mişte când suspectul s-a întors pentru a deschide focul asupra sa. Ofiţerul s-a deplasat cu o mişcare corectă laterală, nepermiţându-i atacatorului să fixeze o linie de tragere. Şi-a păstrat partea de jos a corpului flexibilă pentru a forma o platformă stabilă de tragere, cu capul şi ochii în mişcare. Primul suspect nu s-a mişcat şi a fost împuşcat de cinci ori de către ofiţer. Al doilea suspect a apărut pe o scară deasupra ofiţerului. Din nou mişcarea şi menţinerea corectă a controlului corporal a permis efectuarea unei lovituri care l-a incapacitat pe cel de-al doilea suspect. Suspectul nr. 3 şi-a scos arma printr-o fereastră articulată dar nu a putut să o folosească deoarece ofiţerul a ieşit din nou din linia de tragere. Acest suspect a fost reţinut. Atât primul cât şi cel de-al doilea atacator au supravieţuit deşi au fost loviţi de proiectile. Suspectul nr. 1 a fost lovit în “zona centrului de masă”. Acesta este un lucru semnificativ, deoarece discutăm de dificultatea de a efectua o lovitură mortală asupra unui adversar recalcitrant. Din întâmplare, ofiţerul a avut un partener care nu a tras nici un foc şi a mărturisit că a simţit că nu a fost deloc “în luptă”. A fost prins cu un pas în urmă în ciclul decizional.

Cheia succesului ofiţerului de poliţie au fost mişcările intenţionate şi controlul corporal, uşurate de un control al stării mintale obţinut prin intermediul unui antrenament corect. O mişcare intenţionată este acea acţiune asumată în urma analizării atacatorului, pentru a permite aplicarea unei tehnici potrivite.

Ce trebuie să facă martorii oculari?

Este fundamental să menţineţi o stare corectă de alertă mintală în permanenţă. O persoană ar trebui să evalueze în mod constant împrejurimile fizice şi persoanele care ocupă acele spaţii. Nici un sistem de apărare sau tehnică individuală, indiferent cât de sofisticată sau potenţial eficientă ar fi, nu este de folos dacă nu a fost iniţiată datorită lâncezelii mintale sau ignoranţei. Un comandant militar poate fi iertat pentru că a fost învins dar niciodată pentru că a fost surprins. Acest obicei de a vă întreba întotdeauna, “ce nu merge bine în această împrejurare?”, vă învaţă să recunoaşteţi ameninţările şi situaţiile ameninţătoare înainte ca acestea să nu mai poată fi stăpânite. Ca membrii funcţionali ai societăţii, înconjuraţi de tehnologie sofisticată şi mult confort în viaţa de zi cu zi, putem uşor uita de potenţiala bestialitate a altor fiinţe umane.

Cel ce se apără trebuie să analizeze constant situaţiile în continuă schimbare. Momentul potrivit este un element critic. Aceasta înseamnă menţinerea unei atenţii maxime asupra atacatorului, în permanenţă. Doar atunci poţi găsi răspunsurile la aceste întrebări critice: în ce direcţie îşi îndreaptă atenţia atacatorul? În ce direcţie este îndreptată arma atacatorului? În ce direcţie se mişcă atacatorul? Ce poziţie a corpului are? Este în mod special atent la mine? Pare a fi calm sau extrem de stresat? Îşi reîncarcă arma? Există cineva care îl ajută? În mod real, procesarea tuturor acestor informaţii într-un timp extrem de comprimat necesită un antrenament special.

Cei care stăpânesc tehnici pentru a învinge un spadasin nu se concentrează asupra săbiei, ci la înfrângerea celui care o foloseşte. Pentru a învinge un sistem de arme, nu ne concentrăm asupra armei, ci asupra trăgătorului însuşi.

În timpul unei încleştări apare un fenomen cunoscut ca “fixaţia ţintei”. Teoretic, în timpul perioadelor de presiune extremă, mintea are tendinţa de a se centra pe un procent mic al întregii situaţii. Dacă aţi fost vreodată într-o situaţie conflictuală sau aţi fost implicat într-un episod traumatic precum un accident de maşină poate aţi experimentat acest fenomen. Efectul debilitant al acestui fenomen poate fi minimalizat prin antrenament în medii stresante încercând în acelaşi timp îndeplinirea unor activităţi asociate. Fixaţia ţintei este potenţial mortală pentru oricine lucrează în medii cu ameninţări multiple. Fără îndoială, trăgătorul din New York a experimentat acest fenomen şi a trebuit să-i depăşească efectele. Fixaţia ţintei poate fi exploatată. Aici este cheia unui succes potenţial. Nehărţuit, cu o presiune mică sau inexistentă căreia să-i facă faţă, atacatorul poate opera cu o mare eficienţă. Mai mult, dacă toate ţintele sunt cooperante şi nu se mişcă, fixarea ţintelor şi împuşcarea efectivă sunt relative uşoare. Ţinte aluzive, în mişcare, punându-şi mintea la contribuţie, sunt împreună o problemă complet diferită.

Reţineţi că trăgătorul nu-şi poate îndrepta arma decât într-o singură direcţie într-un anumit moment, creând astfel o linie de foc definită. Proiectilele călătoresc de-a lungul acestei linii pentru o perioadă scurtă. Proiectilele nu pot fi oriunde în permanenţă. Amplasarea armei în spaţiu poate fi modificată destul de rapid, dar când te aperi trebuie să-ţi dai seama de linia de foc şi să te mişti în consecinţă. Pe durata repoziţionării armei timpul trece. Pe măsura trecerii timpului apar şi dispar ocazii pentru ambii combatanţi. Atacatorul începe să fie presat de o multitudine de decizii pe care trebuie să le ia, neîntâlnite mai înainte. Atacul său simplu s-a transformat într-unul foarte complex. Trăgătorul este forţat să se concentreze în continuare. Efectele negative al fixaţiei ţintei se multiplică asupra trăgătorului. Apar o multitudine de oportunităţi dar trebuie să fie stresant datorită faptului că nu există soluţii garantate. Toţi pot spera într-o astfel de situaţie că probabilitatea de a deveni o victimă se reduce. Alternativa este o mişcare panicată sau paralizia, înclinând balanţa în favoarea trăgătorului.

Pentru a înfrânge trăgătorul trebuie să înţelegem că el este supus constrângerilor reflexelor umane şi este afectat de presiunea psihologică şi fenomenele asociate cu situaţiile stresante. Trăgătorul trebuie să-şi menţină arma în limite de eficienţă. Dacă victimele se apropie prea mult, trăgătorul se poate îndrepta asupra lor. Dacă permite ţintelor să se îndepărteze prea mult îi va fi dificil să ţintească şi să deschidă focul.

Dacă eşti aproape (până în trei metri), deplasează-te şi anulează spaţiul. Deplasează-te chiar dacă arma se descarcă. S-ar putea să fii împuşcat pierzând din capacităţile fizice. Odată ce te-ai decis trebuie să te deplasezi fără încetare. Amintiţi-vă că marea majoritate a oamenilor împuşcaţi supravieţuiesc. Un factor semnificativ al supravieţuirii lor este enorma dorinţă a trăi. Când ajungi aproape perturbă echilibrul atacatorului întorcând în acelaşi timp arma împotriva lui. Arma este sursa primară a forţei şi terorii psihologice generate de atacator. S-ar putea să-şi fi ales arma în mod special pentru calităţile sale de intimidare. Păstraţi controlul tuturor armelor şi predaţi-le autorităţilor.

Dacă te afli la o distanţă mai mare, cea mai simplă soluţie ar fi să părăseşti locul. Părăsirea locului şi alertarea autorităţilor poate ajuta la capturarea suspecţilor care încearcă să fugă şi la sosirea echipelor de urgenţă medicală. S-ar putea să fii însoţit de persoane dragi sau alte constrângeri te pot obliga să rămâi în zona de conflict. În acest caz foloseşte momente potrivite şi mişcări bine elaborate pentru a te apropia şi anula spaţiul.

Pentru a vă antrena pentru aceste încleştări faceţi rost de o copie a unei arme care are un trăgaci şi un cocoş funcţional. Experimentând, determinaţi distanţa de la care puteţi dezarma atacatorul. Pentru un antrenament şi mai real folosiţi gloanţe cu vopsea sau gloanţe de simulare împreună cu echipamentul de protecţie potrivit. Când vă apăraţi trebuie să fiţi proactivi. Învăţaţi să folosiţi deplasarea corporală. Veţi descoperi repede că trăgătorul se confruntă cu dezavantaje distincte la distanţe foarte mici.