Aikido Journal Home » Articles » Tehnicile nu merg! Aiki News Japan

Tehnicile nu merg!

Available Languages:

de Nev Sagiba

Published Online

tradus de Victor Ioncu

Auzim tot timpul discuţii obsedante despre ‘tehnici’ şi dacă ele vor ’merge’ sau nu într-o luptă. Subiectul continuă să reapară la infinit.

Iată părerea mea. Tehnicile sunt irelevante!

Reveniţi săptămâna viitoare pentru continuare. Glumeam. Şi, nu, tehnicile nu sunt irelevante, am spus aşa doar ca să vă captez atenţia.

Şi, da, unele tehnici sunt mai potrivite decât altele pentru a elibera potenţialul strategic şi de supravieţuire. Uitaţi-vă în jur, trageţi propriile concluzii, alegeţi-vă preferinţele şi acceptaţi responsabilitatea pentru rezultate.

Antrenamentul de Aikido mi se pare cel mai potrivit pentru că rezultatele s-au dovedit în mod sistematic bune în situaţii reale şi mortale. Acesta era modul de chestionare al străbunilor: dacă te întorceai mort, îţi atacau toate teoriile, ipotezele şi părerile din cărţi. Şi practicau ceea ce se dovedise funcţional în repetate rânduri, aşa cum era povestit de cei care supravieţuiau luptei şi care continuau să trăiască şi să se întoarcă în viaţă. Şi apoi rafinau şi cizelau aceste lucruri. Şi le testau pe viu în bătălia următoare. Şi tot aşa. O metodă simplă şi clară şi cu o evoluţie durând ani nenumăraţi, costând multe vieţi şi fiind demnă de recunoştinţă.

În cele din urmă toată lumea se mişcă la fel şi, dacă se mişcă bine, totul tinde să arate ca Aiki pentru că Aiki este principiul fundamental al supravieţuirii şi al acţiunii eficiente.

În orice caz, obsesia asupra întrebării dacă tehnicile, adesea versiuni prost copiate, negândite lucid şi nici testate, “vor merge” sau nu într-o “luptă reală”, e într-adevăr irelevantă. Dacă eşti atacat, VA SEMĂNA FOARTE PUŢIN CU CE FACI LA ANTRENAMENT, într-o încăpere pătrată, cu podea plană şi acoperită, cu reguli, cu politeţe, cu haine fanteziste şi cu restul circului.

Termeni de referinţă. Ce constituie o “luptă”?

Dacă n-ai participat la una, vei avea doar IDEI şi PĂRERI despre ceea ce constituie o “luptă”. Cu tot respectul, cea ce se petrece în “ring” sau în dojo nu e o luptă, e un aranjament dinainte stabilit, cu reguli, constrângeri şi alte impedimente, ceva asemănător cu conducerea cu piciorul pe frână. Nu e permis să ucizi, cel puţin nu deliberat.

Dimpotrivă, într-o situaţie “reală”, intenţia ESTE de obicei uciderea. Întrebaţi-i pe cei care AU FOST într-o situaţie reală şi vor avea cu toţii altă perspectivă decât teoreticienii. Dacă se vor deranja să ne povestească. Şi ei nu caută lupta, nici nu aşteaptă în taină confruntarea următoare (excluzându-i pe cei cu mintea tulburată).

Şi dojo-ul este un aranjament dinainte stabilit, dar, folosit cum se cuvine, va furniza un antrenament pe bază de scenariu cu scopul de a furniza informaţii şi de a le fructifica. De a îmbunătăţi şi de a cizela priceperile reale şi aplicabile. Un proces ştiinţific de cercetare-dezvoltare, de încercări şi greşeli, de observare şi auto-corectare.

Tehnicile, nu chiar fiecare din ele, dar cele care ar părea aptitudini auxiliare în contextul antrenamentului tehnic, se dovedesc a nu fi deloc secundare, ci de o valoare fundamentală. La astfel de atribute, cum ar fi Zanshin şi Kokoro, Maai şi Deai, Metsu-ke şi Kokyu, Taisabaki şi Kuzushi, Kiai şi Aiki, Tsuki şi altele se poate face apel numai după un antrenament constant, regulat şi îndelungat. N-au nici o valoare ca noţiuni, dar sunt instrumente de salvare vitale când sunt însuşite. Şi nu poţi să ţi le însuşeşti numai vorbind despre ele sau doar gândindu-te la ele. Contextul unei situaţii date include terenul, aşezarea strategică, a ta şi a lor, cunoaşterea avantajelor şi dezavantajelor proprii şi pe ale adversarului, întăririle sau lipsa lor, de ambele părţi, gesturile observabile şi interpretarea lor corectă, cunoaşterea orientării, a avantajelor şi a dezavantajelor, aptitudinile, forma, potenţialul sau lipsa lui şi alte asemenea mijloace şi calităţi.

Toate acestea trebuie evaluate, centralizate şi apoi trebuie acţionat în consecinţă, sau oricum e nevoie, dar imediat. Pentru a acţiona corespunzător şi eficient e nevoie de TRANSPIRAŢIE constantă şi regulată! Ceea ce vei ajunge să faci în realitate poate să nu semene cu ce faci în dojo, dar negreşit, poţi să acţionezi datorită antrenamentul REGULAT din dojo.

În faţa faptelor, părerile singure sunt apă de ploaie. Sau mai rău… E greu să înveţi calea cea grea! Cu timpul, vor apărea şi beneficiile aşa-numite “spirituale”. Acestea vor apărea în orice artă, meşteşug sau disciplină practicate constant şi, pentru scopurile acestei discuţii, nu pot să spun decât: Bine!

Acum hai să revenim cu picioarele pe pământ şi să acceptăm faptul că Budo, ca orice altceva, e practicat pentru a fi aplicat. Prin analogie, nu treci prin ani întregi de trudă ca să-ţi dai doctoratul numai pentru a putea flutura un certificat. (Nu-i luăm în considerare pe cei care asta fac.) Îl foloseşti ca să-ţi iei o slujbă şi să-ţi hrăneşti copiii. Şi aşa mai departe.

Deci, „Bu” şi „jutsu”, care înăuntrul Bu sunt îngemănate irevocabil de parametri reali, chiar dacă în final sunt sau nu folosite, există pentru a-i apăra pe cei care, altfel folositori societăţii pe alte căi, nu sunt în stare să se apere singuri.

În general nu-mi place să istorisesc “poveşti de război”, pot părea prea des lăudăroşenii. De fapt, în compania potrivită, acestea constituie cercetări de o importanţă esenţială. Îmi place să ascult “poveşti de război” pentru că învăţ. E ceva de câştigat din ele. Nici o cantitate de falsă modestie prezentată audienţei, ceea ce e o pierdere de timp, ca şi lăudăroşenia, nu poate îndepărta valoarea comparării părerilor. În acest spirit, în cele ce urmează vă voi împărtăşi un asemenea incident.

Povestea care a dus aici e de departe mult mai interesantă, mai ales după ce am aflat ulterior despre indivizii implicaţi, dar, ca să revenim la subiect, într-o întâmplare care avea loc prin 1972-3, am fost atacat cu o secure. Intenţia era să mă omoare. Mai repede ca gândul, S-A ÎNTÂMPLAT pur şi simplu un shihonage. N-a avut nimic de-a face cu mine, cu ego-ul meu, cu tehnica, cu părerile despre tehnică, sau cu ce era sau nu era pe vremea aceea respectul meu de sine. Dar A DEZVĂLUIT VALOAREA ANTRENAMENTULUI REGULAT. Înainte de a putea gândi, un proces simplu şi natural a identificat o variabilă yokomenuchi şi riscul mortal iminent şi corpul meu s-a mişcat. Am luat securea cu un shihonage de-a dreptul elementar, dar foarte intens, şi gata. De-odată aveam securea, pregătit să execut un tsuki cu capătul mai puţin crud în dinţii atacantului care începuse să intre, dar s-a liniştit. Apoi cu toţii s-au dat surprinşi înapoi. Punct. Nici un gând, nici un concurs, nici o idee, nimic. Într-o clipă trăieşti sau mori. Ce-a ieşit s-a întâmplat din cauza antrenamentului. Putea să iasă mai bine sau putea să iasă mai rău şi de-aici o întreagă listă de „dar dacă”, TOTAL IRELEVANTĂ. S-a întâmplat AŞA CUM S-A ÎNTÂMPLAT ŞI NU ALTFEL! Punct. În unele cazuri de-abia mai târziu puteam să contemplu şi să recunosc pe deplin rădăcina tehnicii fundamentale – kihon a ceea ce se ivise spontan într-un moment neaşteptat. Mulţumesc vouă, Kami, Sensei, O’Sensei şi tuturor străbunilor care aţi primit, rafinat şi transmis mai departe tot ce aţi primit.

NU ne antrenăm pentru a perfecţiona o tehnică pe care CREDEM că o vom folosi pentru a supravieţui, sperând că vom fi atacaţi pentru a demonstra una sau alta. Asta e boală psihică şi prostie abjectă.

Ne antrenăm pentru a ne perfecţiona pe noi şi şansele noastre de supravieţuire în eventualitatea, care poate nu va surveni pentru mulţi dintre noi, că am putea avea nevoie să ne exercităm acele aptitudini pentru a supravieţui. Asta-i tot. Şi dacă ni se pare că pierdem atâţia ani zadarnic, mai există beneficiile “spirituale”, de fapt însufleţirea tuturor abilităţilor noastre naturale, înnăscute, ca rezultat al privaţiunilor şi austerităţii antrenamentului care le păstrează vii şi în funcţiune şi care DEZVĂLUIE ŞI ALTE ATRIBUTE şi, nădăjduim, ne face nişte oameni mai buni. ACEST lucru merită luat în seamă.

Cei mai buni luptători pe care i-am cunoscut EVITAU TOTDEAUNA CONFLICTUL pe cât le stătea în putinţă. Aveau lucruri mai bune de făcut şi alte responsabilităţi, mult mai importante. Toţi luptătorii adevăraţi evită conflictul şi sunt de obicei capabili să citească semnele cu mult înainte şi să evite, să schimbe, să distragă sau să devieze producerea lui, în loc să-l lase să aibă loc. Fie că sunt în ring sau pe stradă, ei CUNOSC implicaţiile şi au o cicatrice sau două care să le amintească de întâlnirile anterioare cu moartea. Înăuntrul lor nu zac tendinţe puerile de seppuku. Şi, da, atunci când e nevoie, fac ceea ce trebuie făcut şi nimic mai mult; şi apoi se întorc la viaţa normală, ceea ce este semnificaţia BU; păstrarea şi apărarea unei vieţi normale productive (sau aproape de orice ar putea fi “normal”). Ei fac acest lucru prin demersuri creative şi, când zarurile sunt aruncate, prin luptă pentru a apăra integritatea. Pur şi simplu.

NU EXISTĂ GARANŢII! Indiferent cât de măreţe ţi-ar fi opiniile, odată ce te angajezi într-o luptă de orice fel, înoţi cu rechinii, navighezi pe furtună, întreprinzi o acţiune de salvare, faci scufundări subacvatice, stingi un incendiu sau stai liniştit acasă privind la televizor… NU EXISTĂ GARANŢII!

Cum ar spune unii, “Dacă nu ţi-a sosit ceasul…”

Şi chiar dacă ţi-ar fi sosit, poţi să te îneci cu floricele de porumb uitându-te la filme şi pentru asta nu există dojo-uri. Aşa că începe să te antrenezi.

notă: acest articol a fost publicat iniţial ca blog

aikiblue.com