Aikido Journal Home » Articles » Adevărata autoapărare Aiki News Japan

Adevărata autoapărare

Available Languages:

de George Ledyard

Published Online

tradus de Victor Ioncu

Să privim natura „autoapărării”. Există două feluri de autoapărare şi unul este numai o distorsiune a celuilalt. Prima autoapărare este autentică. E dreptul istoric, biologic, al oricărui animal să-şi apere viaţa proprie şi pe cea a familiei sau grupului său social. La oameni, acest lucru implică dezvoltarea anumitor aptitudini cuplate cu adăugarea de dezvoltare tehnică. Aptitudinile şi tehnologia adevăratei autoapărări sunt pur şi simplu o prelungire a celor dezvoltate pentru supravieţuire de-a lungul a sute de mii de ani. Deci, adevărata autoapărare este apărarea corpului fizic aflat sub o oarecare ameninţare.

Forma distorsionată a autoapărării nu este autentică şi este rezultatul unei iluzii. Este bazată pe acelaşi instinct de autoconservare ca şi autoapărarea autentică, dar e distorsionată de iluzia asupra propriei identităţi cu care funcţionează majoritatea oamenilor. Cu alte cuvinte, încă de la naştere ne dezvoltăm o serie de imagini despre sine pe care le luăm drept “cine suntem”. Aceste imagini despre sine, sau “euri primare” sunt ceea ce credem noi în mod conştient că suntem şi reflectă căile prin care am învăţat din experienţa personală să existăm în lume.

Problema e că asta nu este într-adevăr ceea ce suntem. Există o serie întreagă de “euri dezmoştenite” pe care încă din copilărie am învăţat să le dăm la o parte din conştiinţa noastră. Cu cât ne identificăm mai mult cu aceste “euri primare”, cu atât consumăm mai multă energie pentru menţinerea acelei imagini incomplete despre sine, a iluziei despre cine suntem.

Deci, ceea ce facem ca fiinţe umane este să ne dedicăm majoritatea forţelor încercării de a ne menţine interpretarea falsă şi condiţionată a propriei fiinţe. Orice ameninţă acest simţ al identităţii e perceput ca o ameninţare la însăşi supravieţuirea noastră (când de fapt este doar o ameninţare la supravieţuirea falsei identităţi). Căutăm tovarăşi şi experienţe care să ne susţină percepţia falsă a sinelui şi care, în acelaşi timp, ne împiedică să privim înăuntru spre adâncul firii noastre.

Toate comportamentele agresive care nu sunt autoapărare adevărată sunt rezultatul acestei false identificări cu modelul mental care ne creează “eurile primare” şi al refuzului categoric şi al fricii pe care le avem să recunoaştem că nu suntem cine susţinem că suntem. Ne vom depărta, vom ataca, vom divorţa, etc. de oricine ne ameninţă părerea fundamentală despre sine şi vom căuta oameni şi activităţi care să ne consolideze identitatea pe care o arătăm lumii (şi nouă înşine). Ameninţarea acestui sentiment de sine este percepută de către eul condiţionat ca o chestiune de supravieţuire.

Aşa că, cea mai mare parte din ceea ce considerăm “autoapărare” este de fapt folosirea distorsionată a agresiunii pentru apărarea unor noţiuni false despre noi înşine. Acest lucru poate duce la violenţă personală sau se poate manifesta ca violenţă între grupuri sociale luptând pentru a-şi păstra iluziile colective despre sine.

Prin urmare, singurul mod în care putem fi siguri că ne vom folosi numai de “autoapărarea adevărată” e să intrăm în legătură cu adevăratul sine, cu identitatea esenţială necondiţionată din spatele tuturor acestor euri “primare” şi “dezmoştenite”. Numai când vom înceta să ne identificăm în mod fals cu iluziile despre cine suntem, ne vom elibera de nevoia de a ne “apăra” eul fals.

Viziunea lui O-Sensei despre ce ar trebui să fie Aikido e chiar aceasta. El a căutat să creeze adevăratul “războinic spiritual”. A declarat că “adevărata victorie e victoria asupra sinelui”. Această victorie nu este altceva decât să ne dăm seama cine suntem cu adevărat, nu ca mici identităţi separate care au nevoie permanentă de apărare, ci ca eurile noastre adevărate care sunt parte integrantă din Universul primordial.

Practica Aikido e menită să înveţe “autoapărarea adevărată” şi în acelaşi timp caută încetarea falsei autoapărări distorsionate. Şi nu poate face acest lucru decât dacă există o componentă internă a antrenamentului.

Elevii nu pot, deşi majoritatea încearcă, să caute pregătirea care slujeşte numai la consolidarea a ceea ce ei cred deja că sunt. Multe dojo-uri nu sunt nimic mai mult decât societăţi de admiraţie reciprocă ce permit indivizilor cu idei apropiate să scape de disconfortul provocat de nevoia de a renunţa la imaginile false despre sine pe care le avem cu toţii. În acelaşi timp, alte dojo-uri sunt doar locuri în care oameni frustraţi îşi fabrică o iluzie de putere prin practica marţială dar nu se confruntă niciodată cu nevoia fundamentală de a abandona această apărare pentru a face o schimbare esenţială.

Deci, chiar dacă studiem tehnicile autoapărării adevărate, în acelaşi timp trebuie să ne îndreptăm atenţia şi asupra dezvoltării cunoaşterii directe a adevăratelor noastre firi. Până în momentul în care toţi oamenii îşi vor fi cunoscut eurile adevărate va fi nevoie de tehnicile marţiale ale adevăratei autoapărări, însă numai ca războinici spirituali care şi-au terminat lupta cu propriii demoni interiori putem acţiona pe acest nivel care este “spiritul de protecţie iubitoare” de care vorbea Fondatorul.

notă: acest articol a fost publicat iniţial ca blog