Aikido Journal Home » Interviews » Koichi Tohei (1) Aiki News Japan

Koichi Tohei (1)

de Stanley Pranin

Aikido Journal #107 (1996)

tradus de Cristian Ion

Aikido a avut o dezvoltare explozivă după cel de-al doilea război mondial. Koichi Tohei, care şi-a adus o contribuţie eminentă la această dezvoltare, este probabil una dintre persoanele cele mai în măsură să vorbească despre istoria aikido-ului. Marea majoritate a shinan-ilor de aikido (chiar şi cei cu 7 dan sau mai mult), ce activează în prezent în lume, au învăţat la un moment dat sau altul de la Tohei.

Crezând cu tărie că generaţiile următoare îşi vor decide singure destinul, Tohei a ales să vorbească foarte puţin de-a lungul anilor. După mult timp, cu condiţia să-i prezentăm organizaţia şi felul de a gândi exact aşa cum sunt, Tohei Sensei a fost de acord, în cele din urmă, cu interviul exclusiv acordat publicaţiei Aikido Journal.

Fiind singurul elev căruia Morihei Ueshiba i-a acordat oficial 10 dan, precum şi o figură de o importanţă majoră în lumea aikido-ului după cel de-al doilea război mondial, Tohei a profitat de această ocazie pentru a vorbi deschis despre părerile şi experienţele sale. (Interviu luat la 11 iulie 1995)

Koichi Tohei, fondatorul Shin Shin Toitsu Aikido

Principiile Cerului şi Pământului şi viziunea mea asupra vieţii

Sensei, spuneţi-ne cum vedeţi dumneavoastră aikido.

Pe măsură ce ne îndreptăm către secolul al douăzecişiunulea, lumea în care trăim devine din ce în ce mai relativă. Pentru că există înainte, de asemenea există şi înapoi. Pentru că există sus, există de asemenea jos. În cadrul acestei lumi relative, nimic nu este absolut corect. Nu este posibil, spre exemplu, ca nordul să fie corect în timp ce sudul nu. Ambele sunt simple “realităţi”.

Singura modalitate de a fi absolut corect este de a evita să fi prins în vârtejul acestor aşa zise realităţi ale lumii relative, fiind, în schimb, în acord cu principiile absolute ale Cerului şi Pământului. Când este vorba de valorile capacităţii de înţelegere, ceea ce este în acord cu principiile Cerului şi Pământului este corect, pe când ceea ce nu este în acord cu ele, nu este corect.

Acţiunile decisive se nasc din înţelegerea a ceea ce este în acord cu principiile Cerului şi Pământului. O slabă înţelegere conduce la un “efort iraţional” sau muri, al cărui înţeles literal este “lipsă de principii”, lucru care trebuie evitat. Acesta a fost întotdeauna felul meu de a gândi şi motivul pentru care am evitat în mod sistematic să acţionez dacă acest lucru presupunea un efort iraţional sau trebuia să încalc aceste principii.

Aikido este în esenţă o cale de a armoniza cu ki-ul Cerului şi Pământului. Totuşi, mulţi dintre cei implicaţi în budo tind să vorbească despre lucruri ilogice şi care presupun eforturi inutile, despre lucruri imposibile. Dar calea mea în viaţă a fost să evit să fac ceva ce nu era în armonie cu principiile.

Poveşti şi realitate: Ceea ce am învăţat cu adevărat de la maestrul Ueshiba

Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat de la maestrul Ueshiba

Modul în care cei mai mulţi oameni vorbesc despre ki în zilele noastre tinde către ocultism, dar vă spun că eu nu am făcut nimic care să implice, chiar nici măcar de departe, ocultismul. Pe de altă parte, multe dintre lucrurile despre care vorbea Sensei Ueshiba păreau oculte.

În orice caz, am început studiul aikido-ului pentru că am văzut că Sensei Ueshiba stăpânea într-adevăr arta relaxării. De fapt, deoarece era atât de relaxat putea genera atâta putere. Am devenit elevul dânsului cu intenţia de a învăţa acest lucru de la dânsul. Dar să fiu sincer, nu prea am ascultat cu adevărat celelalte lucruri pe care le spunea.

Legende despre cum Sensei Ueshiba se mişca instantaneu sau scotea copaci din pământ şi îi rotea în jurul lui sunt doar poveşti. Întotdeauna am insistat ca oamenii din aikido să evite să scrie lucruri de genul acesta. Din păcate cei mai mulţi nu prea au ascultat. În schimb, doar au scăzut dimensiunea copacului din poveste de la unul masiv la unul de doar 10 centimetri în diametru. În realitate este destul de dificil să smulgi din pământ chiar şi o rădăcină de brusture şi atunci cum ar putea cineva să tragă din pământ un copac de 10 centimetri bine înrădăcinat? Aceste lucruri nu sunt decât exagerări de genul celor folosite în poveştile populare.

Poveştile au devenit incredibile de când Sensei Ueshiba a murit şi acum oamenii spun că se mişca instantaneu sau apărea subit la un kilometru depărtare, sau alte absurdităţi. Am fost alături de Sensei Ueshiba un timp îndelungat şi pot să vă spun că nu poseda puteri supranaturale.

Sensei, starea dumneavoastră de sănătate pare să fie foarte bună pentru un cineva care împlineşte 76 de ani. Întotdeauna a fost aşa?

De fapt, când eram copil am fost destul de fragil. Tatăl meu era de părere că trebuia să fiu mai puternic şi m-a trimis la judo, pe care îl practica la Universitatea Keio. M-am antrenat din greu şi până la urmă am devenit puternic, dar după ce am intrat în programul preuniversitar la Keio, un atac de pleurezie m-a forţat să mă opresc din practică pentru un an. Puterea dobândită cu atât efort a început să dispară din nou.

Neputând suporta gândul de a pierde ceea ce am câştigat atât de greu, am înlocuit judo cu alte forme de antrenament, precum zazen (meditaţie Zen din poziţia şezut) si misogi (purificare). Mi-am jurat să nu-mi mai las puterea să slăbească, chiar dacă acest lucru m-ar fi omorât. Făcându-mi griji pentru sănătate şi trăind ca un semi-invalid nu m-a ajutat cu nimic în eforturile de recuperare şi atunci mi-am spus la naiba cu toate, mai bine mă dedic întru totul antrenamentelor, chiar dacă mă omoară. Aikido era de asemenea parte din aceste antrenamente. Am depus toate eforturile pentru a mă păstra puternic şi la un moment dat razele X au arătat că pleurezia a dispărut complet. Surprinzător, mă făcusem bine.

Deşi ideea era neclară în acel moment, simţeam că mintea şi spiritul meu (kokoro) îmi motivaseră corpul. Am înţeles că felul în care îţi păstrezi mintea este important. Să fii afectat de o boală fizică este în regulă (chiar dacă nimeni nu şi-o doreşte), dar este inacceptabil să laşi boala să îţi cuprindă mintea şi ki-ul.

În japoneză, când corpul nu funcţionează bine numim această stare yamai, sau byo, care se traduce pur şi simplu prin “boală”; dar dacă acest lucru se extinde la ki-ul cuiva numim aceasta byoki. Astfel, deşi corpul meu poate fi afectat într-un fel sau altul de boală, nu las să se extindă acest lucru la ki-ul meu. Dacă mintea este sănătoasă, corpul va urma.

După ce mi-am revenit m-am întors la clubul de judo, dar nu am putut relua antrenamentele la fel de entuziasmat ca înainte. Un motiv era că judo pune accentul pe condiţionarea corpului, înainte de a se ajunge la problema minţii. Părerea mea, totuşi, era că mintea mişcă corpul şi că orice ai gândi în mintea ta, ar trebui să fii în stare să faci acelaşi lucru şi cu corpul.

Pe de altă parte, fiind departe de judo pentru aproape 2 ani, până mi-am luat cel de-al doilea dan, toţi ceilalţi deja fuseseră gradaţi 4 sau 5 dan. Chiar şi mulţi dintre cei cu 3 dan progresaseră atât de mult încât mă puteau arunca de colo colo foarte uşor. Nu era nici foarte interesant şi nici foarte distractiv.

Sperând să devin mai puternic, m-am dus acasă şi am început să lovesc uşor cu picioarele în pilonii de susţinere din jurul casei. Totuşi, după ce am făcut acest lucru de câteva mii de ori în fiecare zi, pereţii au început să se năruie. Sora mea mai mare nu a fost foarte fericită de acest lucru şi m-a trimis în schimb afară în grădină. După câteva săptămâni am ajuns astfel încât reuşeam să îmi mişc picioarele cu aceeaşi agilitate şi dexteritate ca şi mâinile. M-am întors la dojo şi i-am putut arunca pe toţi.

Întâlnirea cu Morihei Ueshiba

Când aţi intrat în dojo-ul Ueshiba?

Cred că a fost în 1940. Kisaburo Osawa a venit cam cu o săptămână mai târziu. Mă gândisem că nu prea era în regulă să mă antrenez singur câteva săptămâni, să mă întorc înapoi la clubul de judo şi să-i pot arunca pe toţi.

“De ce să-mi bat capul cu o astfel de artă marţială?” mă gândeam. Atunci l-am întâlnit pe Sensei Ueshiba. Shohei Mori, unul din seniorii mei de la clubul de judo, care a lucrat la căile ferate în Manciuria, mi-a povestit despre un profesor cu o putere fenomenală şi m-a întrebat dacă nu vreau să-l întâlnesc. Mi-a dat o scrisoare de introducere şi m-am dus.

Tohei cu fondatorul aikido-ului Morihei
Ueshiba în 1953 (din Aikido:
Arta Auto-Apărării
)

Sensei Ueshiba era plecat cînd am ajuns la dojo şi am fost primit de către un asistent numit Matsumoto. L-am întrebat ce este aikido. Mi-a răspuns: “Dă-mi o mână şi o să-ţi arăt”. Am ştiut că o să încerce ceva şi i-am dat braţul stâng în loc de dreptul. Fiind dreptaci, am vrut să-mi păstrez braţul cel mai puternic ca rezervă. Mi-a înşfăcat încheietura şi mi-a aplicat o tehnică nikyo tăioasă. Nu eram deloc pregătit, astfel încât durerea era agonizantă. Sunt sigur că faţa îmi devenise palidă, dar nu eram dispus să cedez, aşa că am indurat durerea cât am putut. Apoi l-am lovit cu braţul drept, l-am surprins şi mi-a dat drumul.

Tocmai începusem să mă gândesc că dacă acesta este aikido mai bine uit de el şi mă duc acasă. Tocmai atunci s-a întors Sensei Ueshiba. I-am prezentat scrisoarea de introducere şi a spus: “Ah da, din partea dlui. Mori…” Apoi ca demonstraţie a început să-l arunce pe unul dintre cei mai masivi asistenţi prin tot dojo-ul.

M-am gândit că arăta ca o prefăcătorie până când Sensei Ueshiba mi-a spus să-mi dau jos haina şi să-l atac. Am luat o postură de judo şi am păşit pentru a-l înşfăca. Spre marea mea surpriză, m-a aruncat atât de uşor şi rapid încât nici măcar nu am putut să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Am ştiut chiar din acel moment că acesta este lucrul pe care vreau să-l fac. Am cerut permisiunea să mă înscriu imediat şi am început să merg la dojo în fiecare zi, chiar din dimineaţa următoare.

Antrenamentele mi s-au părut foarte stranii şi misterioase şi ardeam de nerăbdare să ştiu cum erau executate tehnicile. Când cineva foloseşte forţa pentru a te arunca, întotdeauna poţi face ceva pentru a reacţiona sau contraataca. Dar este altceva când cineva nu face ceva in mod special şi totuşi eşti aruncat. M-am gândit: “Este ceva veritabil!”.

La început nu am înţeles nimic din ceea ce se întâmplă. Chiar şi elevii de liceu mă puteau arunca fără nici o problemă. Acest lucru mi s-a părut foarte ciudat, şi am încercat să ţin şi mai tare, dar bineînţeles eram aruncat şi mai uşor.

Tohei în Hawai, cca. 1953

În acelaşi timp îmi continuam antrenamentele la Ichikukai [vezi interviul cu Hiroshi Tada în AJ101, pentru mai multe informaţii]. Obişnuiam să stau acolo peste noapte şi să practic zazen şi misogi. Antrenamentul se focaliza pe obţinerea unei stări de iluminare în care atât corpul cât şi mintea deveneau complet libere de orice constrângere. Era extenuant, după care alergam şi la antrenamentele de aikido, deja mort de oboseală. Spre surprinderea mea, am descoperit că în această stare persoanelor care înainte mă puteau arunca întotdeauna, acum le era imposibil să o mai facă! De asemenea, nu-mi trebuia un efort prea mare pentru a-i arunca la rândul meu. Toţi se gândeau că era ceva straniu şi tot spuneau lucruri de genul: “Ce se întâmplă cu Tohei? Lipseşte la antrenamente dar când se întoarce este mai puternic ca niciodată!”.

Este mult mai dificil pentru cineva să te arunce dacă renunţi la tensiune şi de asemenea devine mult mai uşor să-ţi arunci adversarul. M-am gândit la Sensei Ueshiba şi am realizat că era într-adevăr relaxat când făcea aikido. De abia atunci am înţeles cu adevărat sensul real pentru “relaxat”.

Am continuat să progresez în aikido pe măsură ce continuam cu practica zazen şi misogi. Cam după şase luni am fost chiar trimis să predau în locuri precum academia de poliţie militară din Nakano sau şcoala privată (juku) a lui Shumei Okawa. Nimeni, exceptându-l pe Sensei, nu mă putea arunca. Mi-a luat doar o jumătate de an pentru a obţine acel grad de abilitate, deci mă gândesc că dacă durează cinci sau zece ani, progresul este prea lent.

Chiar şi acum cei mai mulţi încearcă din greu să înveţe tehnici, dar eu am învăţat despre ki încă de la început.

Când credeţi că Sensei Ueshiba a început să stăpânească “arta relaxării”?

Cred că probabil a fost pe când trăia în Ayabe şi era implicat adânc în religia Omoto. Deseori Sensei Ueshiba ne povestea cum stând lângă o fântână curăţindu-se după antrenament deodată a realizat că corpul său a devenit perfect şi invincibil. A înţeles cu o claritate ieşită din comun semnificaţia sunetelor păsărilor şi insectelor precum şi tot ce era în jurul său. Se pare că această stare nu a durat decât aproximativ cinci minute, dar cred că atunci a început să stăpânească arta relaxării.

Din păcate, vorbea întotdeauna despre această experienţă folosind expresii religioase care erau mai mult sau mai puţin inteligibile pentru alţii.

Înainte de război Sensei a predat la Colegiul Naval pentru Ofiţeri, unde l-a avut ca elev pe prinţul Takamatsu (un frate mai mic al împăratului Showa). Într-o anumită ocazie prinţul a arătat către Sensei Ueshiba şi a spus: “Încercaţi să-l ridicaţi pe acest bătrân”. Patru marinari puternici au făcut tot posibilul să-l ridice dar nu au putut.

Sensei povestea despre acel moment: “Toată multitudinea de spirite divine ale Cerului şi Pământului mi-au intrat în corp şi am devenit la fel de nemişcat precum o stâncă”. Toţi îl luau ad literam şi îl credeau. L-am auzit spunând astfel de lucruri de sute de ori.

În ceea ce mă priveşte, în corpul meu nu au intrat niciodată fiinţe divine. Niciodată nu am am dat mare importanţă acestor explicaţii ilogice.

Odată, pe când eram cu Sensei în Hawai, a fost o demonstraţie în care doi dintre cei mai puternici elevi hawai-eni trebuiau să încerce să mă ridice. Deja ştiau că nu pot s-o facă, deci nu prea se străduiau. Dar Sensei care stătea deoparte privind, s-a ridicat şi a spus: “Stop, puteţi să-l ridicaţi pe Tohei, puteţi să-l ridicaţi! Stop, opriţi-i! Această demonstraţie nu este bună”.

Tohei demonstrând în Hawai
la scurt timp după sosirea sa

Vedeţi, ieşisem în oraş şi băusem până la trei dimineaţa în seara precedentă, iar Sensei cunoştea starea în care mă întorsesem acasă. A spus: “Bineînţeles că zeii nu o să intre într-un beţivan ca tine. Dacă ar face-o s-ar ameţi cu toţii!”. De aceea a crezut că elevii mă vor putea ridica.

În realitate astfel de lucruri nu au de a face cu zeii sau spiritele. Este doar o problemă de a avea centrul de greutate jos. Ştiu acest lucru şi aceasta îl predau elevilor mei. Nu ar însemna nimic dacă doar anumiţi oameni speciali ar putea să o facă. Lucruri ca acestea trebuie să fie accesibile tuturor pentru a avea semnificaţie.

Oamenii cu aşa zisele “puteri supranaturale” sunt de obicei singurii care pot să facă ceea ce pretind. Alţii nu pot să facă ceea ce fac ei şi ei nu pot preda nimănui ceea ce fac, pentru că ceea ce fac nu este real; este o înşelătorie. Oricine poate să facă lucrurile pe care le predau eu. Ele sunt pur şi simplu parte integrantă a tehnicilor de aikido. Tot ceea ce trebuie să ştii este să le faci corect. Privindu-le ca puteri supranaturale care necesită prezenţa unor zeităţi este o mare greşeală. Consider că este responsabilitatea mea să predau corect.

Predând unui militar U.S.

Personalitatea lui Morihei Ueshiba

Erau personalităţi notabile în dojo în anii 1940 sau 1941 – care şi-au făcut un renume mai târziu?

Nu era nimeni de genul acesta când am mers acolo pentru prima oară. Nu erau elevi şi de abia erau câţiva asistenţi.

Care au fost cele mai puternice impresii pe care vi le-a creat Sensei Ueshiba?

Îmi părea un bătrân de treabă, zâmbitor. Din multe puncte de vedere avea o personalitate foarte copilăroasă.

(The full article is available for subscribers.)

Subscription Required

To read this article in its entirety please login below or if you are not a subscriber click here to subscribe.

Username:
Password:
Remember my login information.